Eroina Unirii de la 1859. Mărturii inedite despre Cocuţa Conachi, românca fără teamă care a distrus intrigile otomanilor
0
Detaliile foarte puţin cunoscute fac parte dintr-o lucrare biografică scrisă de profesorul tecucean Vasile Ghica. Fiică a marelui boier Costache Conachi (intrat şi în istoria literaturii române cu versurile sale), Cocuţa a fost comparată de istorici cu marile eroine ale naţiunilor europene. A fost soţie de caimacam (locţiitor de domnitor) anti-unionist, dar nu s-a sfiit să susţină cu toate puterile Unirea Principatelor Române.
La 17 august 1828 se năştea la palatul de la Ţigăneşti (judeţul Galaţi), aflat la doar câţiva kilometri de Tecuci, spre bucuria vârstnicilor ei părinţi (Costache Conachi şi Zulnia Conachi-Negri), Ecaterina Conachi, cunoscută ulterior mai ales cu prenumele Cocuţa.
Se ştie că poetul o cunoscuse pe Smaranda (Zulnia) Negri cu aproape două decenii în urmă. I-a devenit muză şi, la cinci ani după ce ea rămăsese văduvă, s-au căsătorit. Smaranda a avut mai mulţi copii din prima căsătorie. Unul dintre ei (practic frate vitreg al Cocuţei) a fost Costachi Negri, om de vastă cultură, politician, înfocat unionist. Sora lui, Elena Negri, a fost muza şi marea dragoste a lui Vasile Alecsandri. A murit la numai 26 de ani.
Din păcate, la vârsa de cinci ani, Cocuţa a rămas orfană de mamă. Poetul a jelit-o în versuri tulburătoare pe soţia sa tot restul vieţii şi s-a îngrijit permanent de educaţia Cocuţei.
„La vârsta de numai 17 ani, Cocuţa se căsătoreşte cu Nicolae Vogoride, un principe de origine bulgară (n.r: tron pe care urmaşii lui l-au şi revendicat la un moment dat), care răspundea de finanţele ţării. În 1857, Înalta Poartă l-a învestit pe acesta cu funcţia de caimacan, adică locţiitor de domn şi i-a promis tronul Moldovei dacă va reuşi să zădărnicească unirea celor două principate. La nunta de la Ţigăneşti a participat şi domnitorul Sturdza. Poetul Vasile Alecsandri s-a opus acestui mariaj, întrucât Vogoride era recunoscut ca un antiunionist fanatic”, spune profesorul tecucean Vasile Ghica, autorul unui foarte interesant, unic în România, despre Cocuţa Conachi.
În 1849, Costache Conachi s-a stins din viaţă în urma unei crize de astm, iar momentul a deschis calea unor jocuri de culise interesante. Din naivitate, Cocuţa i-a dat o „plenipotenţă”(împuternicire) soţului ei, care îi permitea acestuia să administreze, după bunul plac, întreaga chiverniseală rămasă de la tatăl ei. Cei doi au avut trei urmaşi, un băiat şi două fiice. După divorţul survenit în 1860, se naşte al patrulea copil care a primit numele de familie Conachi.
Cocuţa Conachi şi Nicolae Vogoride FOTO Institutul Cultural Român
Ulterior, Cocuţa călătoreşte mult prin Europa. „În 1864, se căsătoreşte la Torino cu Emanuelle Ruspoli, principe de Paggia-Souza, senator şi sinodic al Romei, apropiat al regelui Vitorio Emanuelle al II-lea. În felul acesta, moldoveanca noastră a pătruns în cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene. S-a implicat chiar în ampla mişcare de unificare a Italiei. În cei şase ani de căsnicie italiană, Cocuţa a mai adus pe lume alţi cinci copii”, scrie profesorul Ghica.
La 22 februarie 1870, Cocuţa se stinge fulgerător din viaţă la Geneva cu diagnosticul febră palustră. Pe patul morţii a cerut să fie înmormântată alături de părinţi, în biserica familiei de la Ţigăneşti. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În tradiţia orală a satului se păstrează opinia că stăpâna lor ar fi murit în preajma conacului, în urma unei căzături de pe cal. Există chiar o movilă care poartă numele Cocuţei şi unde, spune legenda, ar fi avut loc accidentul.
„Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neam”
Unioniştii români aveau să aibă parte de o primă conjunctură favorabilă după Războiul Crimeii (1853-1856) în urma căruia ţările occidentale voiau să blocheze ascensiunea Rusiei spre sud-estul Europei.
„Unirea celor două principate române ar fi fost o stavilă în ambiţia de expansiune a colosului de la Răsărit. Puterile Garante - Franţa, Anglia, Prusia, Turcia, Austria, Sardinia, Rusia - au decis, la presiunea unioniştilor noştri, să ne hotărâm singuri soarta. Trebuiau totuşi consultate masele”, scrie profesorul Vasile Ghica.
Profesorul tecucean Vasile Ghica FOTO Arhiva personală
În 1857 au fost stabilite alegeri pentru Divanurilor Ad-hoc. Primul scrutin a avut loc la 19 iulie 1857. Dar stupoare, rezultatul a fost negativ. „Aceasta pentru că N. Vogoride nu dormea, ba şi-a îndeplinit, cu prisosinţă, misiunea trasată de turci. Totul părea definitiv pierdut. Diplomaţiile occidentale îşi şterseseră de pe agendele lor această solicitare românească. Vogoride jubila. A lustruit cu grijă arcul de triumf de la Ţigăneşti. Ştia că acolo va veni, în scurtă vreme, o delegaţie de la Înalta Poartă ca să-i înmâneze firmanul de domn”, consemnează Vasile Ghica.
Însă Cocuţa Conachi nu se putea împăca cu acest eşec naţional. Ea fusese crescută în spirit patriotic, iar rudele ei (un exemplu relevant sunt fratele vitreg Costache Negri) şi numeroşii prieteni erau cu toţii pentru Unirea Principatelor. Imediat după ce soţul a fost învestit în funcţia de caimacan (locţiitor de domn) şi şi-a declarat răspict ura faţă de unionişti, Cocuţa i-a trimis acestuia, la Iaşi, o scrisoare plină de indignare şi de furie, din care se subînţelegea clar că voinţa de unire a românilor nu poate fi înfrântă.
Palatul Ţigăneşti, unde a trăit Cocuţa cea mai mare partea a vieţii ei FOTO C Crângan
„Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţa de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment îţi cer darea afară a lui Catargi (ministru de interne) şi numai atunci mă voi întoarce la dumneata”, trasnscrie un fragment din scrisoare istoricul C. Gane, în lucrarea „Portrete de români”.
Scandalul scrisorilor care demascau uneltirile otomane
După acest episod, Cocuţa îi trimite un bilet prin care îl somează să-l repună în funcţia de protopop al Tecuciului pe Gh. Dimitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş, pe care caimacamul îl demisese, doar pentru că era unionist.
„Imediat după anunţarea rezultatelor, unioniştii au înaintat către cancelariile occidentale numeroase memorii prin care contestau modul în care s-a resfăşurat scrutinul, dar acestea nu au avut niciun ecou. Îngerul bun al românilor a condus-o însă pe Cocuţa, într-una din descinderile la Iaşi, spre seiful caimacanului. Aici a găsit un pachet cu 14 scrisori diplomatice venite de la Înalta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra”, scrie profesorul Ghica.
Fără îndoială, scrisorile avea un caracter compromiţător şi putea atrage sprijinul puterilor europene pentru Unire. Bunăoară, în unele i se făcea cunoscut lui Vogoride că „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales , să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”.
După eşecul scrutinului, nu au întârziat nici felicitările. „Bine ai făcut că n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii”, s-ar mai fi specificat într-o epistolă turcească, după cum menţionează istoricul Ioan Brezeanu, în „Biografie spirituală” (Editura Centrului Cultural, „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2008, p. 49).
„În legătură cu autorul sustragerii scrisorilor s-au brodat mai multe posibile scenarii. I. T. Sion consideră că ar fi fost implicată Catrina, fiica nelegitimă a lui Conachi, soţia unionistului tecucean Ioniţă Hrisanti. Ea bântuia, ce-i drept, prin conac. Se mai vorbeşte despre meşterul Lăcătuşu din Tecuci, care dispunea, se pare, de o dublură a cheii de la seif”, scrie Vasile Ghica.
„Se pierde însă din vedere un detaliu de maximă importanţă. După învestitura în fruntea statului, relaţiile dintre Vogoride şi soţia lui s-au degradat grav. Cocuţa se retrăsese la Ţigăneşti, dar se mai ducea din când în când, în Capitală, aşa cum se preciza mai sus, pentru necesităţi protocolare. Vogoride nu avea motive să mai vină la conac. Şi chiar dacă mai venea, era el atât de naiv să-şi lase corespondenţa secretă şi compromiţătoare aici? În mod cert, scrisorile au fost sustrase din cancelaria domnească de la Iaşi. Şi acest lucru nu-l putea face decât Cocuţa”, mai menţionează profesorul tecucean.
În unele surse se vorbeşte şi despre implicarea unei prostituate aduse de Vogoride de la Paris, însă supoziţia păcă la testul cronologiei, căci aceasta a fost adusă în ţară după publicarea scrisorilor şi când relaţia dintre cei doi soţi se rupsese definitiv. De asemenea, se invocă şi spusele unor femei din Ţigăneşti cărora Cocuţa le-ar fi zis că nu ea ar fi sustras scrisorile.
„Ipoteza este posibilă. Pentru omul simplu de acum un secol şi jumătate, familia era un lucru sfânt. Cum să înţeleagă ele că la mijloc era un interes naţional? Şi una din fiicele Cocuţei i-a declarat unui jurnalist: „Nu mama a furat scrisorile”. Nici ea nu voia, evident, să se ştie că mama ei şi-a demascat soţul şi s-a aliat cu cei care l-au alungat de pe tron”, scrie Vasile Ghica.
Interesant este că o serie de istorici au speculat că, prin acest gest, Cocuţa l-a ajutat pe Cuza să ajungă domn deoarece a avut o idilă cu el. Deci în spatele acţiunii nu ar fi vorba de patriotism.
„Se pare că a existat între cei doi o relaţie sentimentală pasageră. Dar Cocuţa a sustras scrisorile în 1857, când Cuza nu figura în staful unioniştilor, cu atât mai puţin în cel al pretendenţilor la tron. Abia în seara zilei de 5 ianuarie 1859, după ce au refuzat să candideze la scaunul Moldovei: V. Alecsandri, C. Negri şi M. Kogălniceanu, o solie s-a deplasat, în toiul nopţii, la Cuza, l-au trezit din somn, l-au adus în sala Elefant şi a fost ales, deocamdată, domnitorul Moldovei”, menţionează profesorul Ghica.
Cocuţa a convins Europa să sprijine Unirea Principatelor
Una peste alta, dovezile desprinse din scrisori erau de necontestat. Cocuţa a înmânat prada lui C. Negri şi lui D. Rallet. Aceştia le-au înmânat ambasadorului Franţei la Bucureşti, iar el le-a expediat la Bruxelles, la revista „L'Etoile de Danube”, unde au fost imediat publicate.
Ziarele occidentale au luat foc, scrisorile fiind preluate instantaneu în presa pariziană, londoneză, prusacă etc. Diplomaţii moldoveni s-au năpustit la Paris. Marele prieten al românilor era Napoleon al III-lea. El s-a oferit şi de această dată să ajute. Cheia era însă la Istanbul, dar împăratul nu avea acces acolo. A invitat-o pe Regina Victoria a Angliei la o întrevere. S-au întâlnit la Osborne. Lucrurile erau clare. Dovezile nu puteau fi contestate.
Regina a intervenit, cu succes la sultan. Acesta a dispus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. Noul scrutin , desfăşurat la 22 septembrie 1857 a fost concludent. Două-trei voturi împotrivă. Rezultatul nu a mai putut fi măsluit. Noii aleşi au fost sărbătoriţi „cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua”. N. Vogoride a luat, după un an, drumul pribegiei. Bătăliile viitoare din 5 şi 24 ianuarie 1859 aveau drum liber.
„În mod cert, istoria se bazează pe documente, nu pe ipoteze şi comentarii contrafactuale. Şi totuşi, nu rezistăm tentaţiei de a ne întreba care ar fi fost cursul evenimentelor din Ţările Române, dacă fiica lui Conachi nu ar fi săvârşit acest gest. Cu siguranţă, nu ar fi avut loc Unirea de la 1859, nici momentul Cuza (1859-1866), nici Monarhia (1866-1947) şi nici Marea Unire (1918)”, scrie profesorul Ghica.
Din păcate, Cocuţa Conachi n-a primit niciodată cuvenitele onoruri pentru contribuţia ei fundamentală al Unirea Principatelor. „În altă ţară cu sentimentul recunoştinţei, cultivat prin tradiţie, fapta Cocuţei Vogoride ar fi fost eternizată, dacă nu printr-un monument, cel puţin printr-o placă comemorativă. Şi cu ea s-ar fi mândrit femeia româncă”, spunea în anul 1927 istoricul Gh.N. Munteanu, citat de Ioan Brezeau în volumul menţionat mai înainte.
„Nici noi, contemporanii, nu suntem mai breji. Abia acum, la mai bine de un secol şi jumătate de atunci, sculptorul Dan Mateescu, prin bunăvoinţa Fundaţiei Pelin, a realizat un excelent bust al Cocuţei, pe care însă nu am reuşit să-l instalăm în Parcul Cuza din oraşul Tecuci, acolo unde-i este locul, întrucât formalităţile birocratice sunt cumplite”, mai spune Vasile Ghica.
Se încarcă comentariile...
