Doi-trei ani mai târziu, când şi în România a început să funcţioneze televiziunea, am devenit un microbist incurabil. Pasionat de fotbal, de handbal, de volei, de tot ce însemna sport. L-a Brăila l-am avut coleg de muncă pe marele boxer Calistrat Cuţov, iar pe fratele său – Simion – ucenic (fie-i ţărâna uşoară!).

Pe atunci, la fotbal eram modeşti. Ca şi astăzi. În meciurile cu echipele din Vest eram ciuca bătăilor. Ne-a mai salvat onoarea marea echipă a CCA care a făcut minuni într-un turneu de „amicale” prin Anglia. Echipa mea favorită era CSMS Iaşi (poate şi pentru că portarul echipei, Mircea Constantinescu, era focşănean).

Eu, de fapt, nu am avut echipe favorite (afară de Naţională), pentru că admiram individualităţile: un Pârcălab, Varga, fraţii Zavoda, Tătaru I, Lucescu, fraţii Nuweiller, Dinu, Dobrin, Dumitrache, Bolony, Dudu Georgescu, Dwembrovschi, Dumitriu II, Liţă Dumitru, Hagi, Balaci, Răducioiu, Sabău, Ilie Dumitrescu. Era consecinţa echilibrării campionatului şi înăsprirea competitivităţii prin creşterea în valoare a concurentelor CCA (Steaua), respectiv  Dinamo, UTA, Petrolul Ploieşti, Dinamo Piteşti, apoi a celor trei Ştiinţe: din Cluj, Timişoara şi Craiova.

Dacă la fotbal eram destul de slabi, la handbal şi volei, în schimb, eram campioni mondiali şi europeni, graţie unor sportivi de excepţie precum Moser, Hnat, Mircea Costache I, Mircea Costache II, Penu, Gruia, Gaţu, Nicolau, Udişteanu. Aceştia mâncau gazonul şi zgura! Câştigau şi duelurile 1 la 1, câştigau şi ca echipă, făceau şi spectacol. Erau de admirat! Luptau în teren până la ultima picătură de energie! Luptau pentru glorie şi mai puţin pentru câştig! Luptau pentru Ţară şi Tricolor!

Mai târziu, am fost nelipsit de pe stadioanele din Codlea, Braşov (cu marii fotbalişti Kallo, Năftănăilă şi David), din nordul Focşanilor, unde jucau un Stătescu, Gheorghe Ion, Pasan; apoi în timpul studenţiei, la Bucureşti, pe Giuleşti, Progresul, Dinamo, 23 August. Duminică dimineaţa o luam la picior, împreună cu tecuceanul Theodor Oprişan şi teleormăneanul Stefan Stan, colegii de an, prin mahalalele Capitalei, de la Răzoare până la nou construitul stadion Ghencea, unde juca Steaua, la „matineu” (de la ora 11).

La începutul anilor ’80 nu mi-a scăpat nici un meci de pe „Micovul”, unde spectatorii erau încântaţi de un Pompiliu Iordache, Pastia, Titi Rusu, Costea, Galan, Relu Popescu. În 1988 „Unirea” Focşani se bătea pentru promovarea în Divizia A, câştigând un meci de infarct cu Farul Constanţa (3-2). 

L-am admirat pe Dinu, când avea vrea 19 ani, într-un meci la Braşov, cu Steagul Roşu, cum dă pase englezeşti. Era subţire ca o vargă, dar încrâncenarea cu care juca pe teren l-a făcut pe antrenorul Titi Teaşcă să afirme că „zvârluga asta va ajunge un mare fotbalist”. A avut gura aurită! Într-un meci de calificare la Cardiff, cu Ţara Galilor, Dinu, deşi huiduit de un stadion întreg pentru intrările sale decise/decisive (la minge, dar şi la picioarele adversarilor, uneori), a luptat ca albanezii împotriva noastră, acum două zile, la Lyon. Şi la televizor, şi din tribună am văzut muncind din greu, în teren, o galerie întreagă de vedete din sportul românesc care au făcut cinste Ţării şi Tricolorului nostru drag.

România a fost, la un moment dat, o forţă europeană şi mondială în sport, la Jocurile Olimpice, la campionate mondiale, europene sau balcanice. Inclusiv la fotbal. La sportul-rege am ajuns de la nivelul modest din anii ’50 până la locul 4 din SUA, în 1994, cu Generaţia de Aur. Hagi l-a pus la respect pe marele Maradona.

De vreo două decenii însă sportul românesc de echipă a intrat într-o ceaţă persistentă. Excepţie face acum echipa de handbal feminin. Sportul nostru în general şi fotbalul în special reprezintă expresia a tot ce se petrece rău în politica românească, în economie, sănătate şi educaţie, în infrastructura din toate domeniile. Este expresia hoţiei care s-a întins ca pecinginea pe trupul ţării, a gargarei care a luat locul muncii sănătoase şi spornice. Avem un campionat intern foarte slab şi neconcurenţial. Ani la rândul, campioana se ştia din primele etape.

Conducătorii de cluburi au făcut averi nemăsurate din transferul de jucători promiţători în străinătate şi au băgat apoi cluburile în insolvenţă şi faliment. Naşul Mircea Sandu şi Mitică Dragomir ar fi vrut să rămână pe viaţă în funcţii, deşi rezultatele bune erau o amintire, dar conducerea Federaţiei Române de Fotbal şi a echipei reprezentative a încăput pe mâna unor indivizi sprijiniţi politic de Ponta şi Dragnea, într-un bar din Bucureşti, în loc să se organizeze o competiţie onestă între candidaţi. 

În întrecerile sportive internaţionale nu trecem de faza preliminariilor, iar dacă avem noroc să ajungem prin grupe suntem plasaţi în urna valorică a III-a şi a IV-a.

Dacă nu se investeşte în economie, în sănătate şi educaţie, în infrastructura rutieră, cu atât mai puţin se face în baza materială a sportului, în echipele de copii şi juniori, de la toate disciplinele. 70 % din banii încasaţi la Bugetul Central şi cel local sunt consumaţi la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, dar autorităţile locale nu întreţin nici măcar puţinele şi modestele terenuri sportive.

Însă ceea ce ne doare cel mai mult pe noi, spectatorii şi telespectatorii români, este mentalitatea cu care sportivii noştri abordează o întrecere. Sunt labili psihic, cedează cu uşurinţă lupta, nu au mentalitate de învingător deşi au tot două mâini, două picioare, un cap şi un trup, ca şi adversarii lor. Or, primul pas spre înfrângere se face atunci când nu există încredere în forţele proprii. Justifica antrenorul Anghel Iordănescu înfrângerea naţionalei de fotbal a României în faţa Albaniei prin faptul că din lotul de 22 de jucători ai acestei echipe, 21 joacă în campionate puternice din Occident. Să înţelegem că dacă rămâneau în campionatul intern al Albaniei ne-am fi distrat cu această echipă?

Vedem în componenţa marilor team-uri din Occident tineri debutanţi care nu au nici o reţinere în a-şi dribla adversarul, în a-l ţine/pune la respect, care se pun în slujba echipei, care nu se sufocă din cauza slabei pregătiri fizice. Aşa înţeleg ei să câştige în personalitate, să lupte pentru victorie, să-şi mulţumească coechiperii, antrenorul şi concetăţenii. Ce este greu de înţeles la ai noştri să le urmeze exemplul?