Povestea emoţionantă a baronului Ştefan Fay. Marele român care a ascuns în propriul conac oameni prigoniţi de Securitate
0
Despre personalitatea unui mare român, Ştefan Fay, ne vorbeşte istoricul Lavinia Dumitraşcu, fiica regretatului om de cultură Gheorghe Dumitraşcu, cel care a purtat o bogată corespondenţă cu descendentul familiilor nobiliare Fay.
Familia lui Ştefan Fay este consemnată în documente ungureşti încă din 1128. Mama sa, Gabriela, se trăgea din familia lui Ioan Kemeny, general şi principe al Transilvaniei secolului XVII, autor al unor faimoase memorii. Gabriela Kemeny a fugit cu baronul Ştefan Fay, părinţii săi nefiind de acord cu această căsătorie. De altfel, poziţia proromânească a lui Ştefan Fay în Parlamentul României, care a optat să fie român, a făcut ca rudele soţiei sale să rupă orice legătură cu aceasta, iar Gabriela să fie dezmoştenită.
În 1920, tatăl său, Ştefan Fay, a fost numit secretar de legaţie, clasa I în cadrul Ministerului Afacerilor Străine. A fost ambasador al României la Tokyo şi, apoi, la Bruxelles. Pentru cariera sa în diplomaţie, a fost distins cu Ordinul României în grad de ofiţer, cu Steaua României şi cu Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei în grad de ofiţer. A murit la misiune la Bruxelles pe 17 noiembrie 1927, la 35 de ani, în condiţii suspecte.
A avut o doică japoneză
Ştefan Fay a crescut în Japonia de la doi la patru ani, având o doică japoneză. Venit în ţară, a învăţat, împreună cu fratele său mai mic, Andrei, româneşte, cu Adina Racoviţă, soţia magistratului George Racoviţă, şi cu Margrita Nicolescu Fălcoianu. Tatăl său a murit când Ştefan Fay şi fratele său, Andrei, era mici. Mama sa, rămasă văduvă cu doi copii, a fost ajutată de prieteni, în mod special de Octavian Goga şi Ion Jalea, familia ultimului fiind „foarte intimi prieteni” cu părinţii lui. Nu primeau pensie din partea tatei, iar mama, deşi se „învârtea” în lumea înaltă a Bucureştiului, lucra ca legătoreasă de cărţi, refuzând să apeleze la ajutorul familiei sale, care o renegase.
Ştefan Fay a urmat Şcoala „Sf. Iosif” din Bucureşti (1926-1930), apoi, patru clase la Liceul Militar „N. Filipescu“ de la Mănăstirea Dealului. La imboldul lui Ion Jalea, Ştefan Fay urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase timp de doi ani (1937-1939), ca elev a lui C. Medrea şi Ion Jalea. A fost „înfiat” de familia sculptorului Ion Jalea şi a locuit, câţiva ani, la aceasta. De asemenea, a fost audient la câteva cursuri universitare, ale lui Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, P. Comărnescu etc.
După plecarea de la Ion Jalea, a fost „angajat” să ia masa la familia lui Mircea, Vulcănescu, iar, după masă, să-i organizeze cărţile din bibliotecă. „Era un fel de a mă ţine lângă el, ca să nu mă pierd în rătăcirea mea”, povestea el. Era un fel de secretar al lui Vulcănescu, lucrând cu acesta, cu Dan Botta şi cu H.H. Stahl la Enciclopedia României. Aici „am întâlnit o lume fascinantă: pe Constantin Noica, pe Dan Botta, pe Ion Ghenea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (...); pe sociologul Henry Stahl, care mi-a fost îndrumător la câteva cărţi (...); pe profesorul antropolog Francisc Rainer (...). Nu-ţi mai spun ce a însemnat această lume, acest univers fără pereche, aceşti oameni ai generaţiei de aur, la discuţiile cărora asistam tăcut...”. Mama sa, Gabriela Fay, fostă Kemeney, a murit, în mizerie, pe 15 februarie 1940, la 43 de ani, după o îndelungată boală.
Ştefan Fay s-a căsătorit, în 1942, cu Voica Bogdan, descendentă a mai multor familii domnitoare din Moldova, Bogdan, Cantemir, Sturdza. Între 1941-1943, Ştefan Fay s-a ocupat cu agricultura, pe o moşie a socrului său, avocatul Renè Bogdan, din Oneşti. A urmat efectuarea serviciului militar în Regimentul 14 Dorobanţi Roman, 6 Cavalerie Bălţi şi 6 „Mihai Viteazu” Bucureşti. Gradul său a fost de soldat, ocupându-se cu topografia. Nu a luptat pe front.
Conacul său, refugiu pentru prieteni urmăriţi de Securitate
În 1947, moşteneşte de la soţia bunicului său conacul de la Bichis şi 10 ha de pământ şi se mută aici. Conacul a fost loc de refugiu pentru prietenii săi urmăriţi de Securitate: un nepot al lui Vasile Voiculescu, Naică Evolceanu, Constantin Gane, autorul cunoscutelor volume de „Trecute vieţi de doamne şi domniţe“, unchi al soţiei sale, care a pus în ordine documentele şi manuscrisele găsite la conac.
Ridicat de la conac
În noaptea de 12 mai 1949, Ştefan Fay este ridicat de la conac. A plecat cu un geamantan în care avea două cămăşi, un prosop şi un aparat de ras. În fapt, autorităţile aveau ordin să-l aresteze pe bunicul său, Simion Kemeny, mort de peste 20 de ani. Socrii au primit permisiunea de a pleca în Moldova natală.
Copiii săi, Ştefan şi Maria Margarita, de cinci ani, respectiv un an, au fost ascunşi de localnici şi apoi duşi la părintele Bichiş din Luduş.
Familiei i se fixează domiciliu forţat la Alba Iulia. Conacul a rămas fără locuitorii săi şi fără pază. La fel ca şi biblioteca de 2-3.000 de volume, obiectele de artă, mobilele, documentele preţioase, scrisorile, tablourile şi miniaturile. De la Alba Iulia, Ştefan Fay a scris filialei de la Cluj a Academiei Române, cerând să fie preluate „bogăţiile” de la conac: tablouri, desene, documente de secol XVIII şi XIX, decoraţii, cărţile, mobile. Din păcate, cercetătorii de la Academiei nu i-au răspuns, biblioteca a fost arsă în totalitate, iar mobilele risipite.
După numai două zile de domiciliu forţat, Ştefan Fay fuge din Alba Iulia în Capitală, locuind pe la vechi prieteni. Se angajează ca salahor, apoi ca normator la un şantier al Uzinelor „Steagul Roşu” din Bucureşti. Soţia sa lucra ca normator şi stenografă. Pe 31 martie 1951, cei doi sunt descoperiţi ca fiind fugiţi de la domiciliul forţat. Sunt arestaţi şi trimişi, din nou, cu domiciliu forţat, la Alba Iulia.
Ştefan Fay debutează în literatura prin colaborări la „Universul literar” (1940) cu eseul romantic Fata morgana, şi scrie, apoi, în „Tânărul scriitor”, „Contemporanul”, „Femeia”, „Flacăra” „Astra”, „Femeia”, „Astra” etc. Semna cu pseudonimul Ştefan Andrei. Îşi începe activitatea literară cu reportaje şi povestiri. A fost prezentat în plenul Uniunii Scriitorilor de Cezar Petrescu, în 1952, când devine membru al Uniunii Scriitorilor. Poate şi această nouă „umbrelă” a dus la ridicarea domiciliului obligatoriu pentru el şi pentru familia lui. Volumele sale „Noul oraş“ (1952) şi „Flata plutaşului“ (1956), au fost dur atacate de Paul Georgescu în Uniunea Scriitorilor şi, apoi, în Congresul PCR. De fapt, întreaga acţiune era îndreptată împotriva autorului, care nu avea un „dosar” sănătos. Nu i s-a îngăduit să răspundă acuzaţiilor aduse în „Gazeta literară” şi, ca urmare, Ştefan Fay îşi dă demisia din Uniunea Scriitorilor. Timp de 15 ani nu a mai putut publica. O va face abia în 1973, volumele de după acest an fiind semnate cu adevăratul său nume.
Prin 1954, familia lui Ştefan Fay o ducea foarte greu cu traiul zilnic. Era, însă, ajutată de prieteni. Din 1954, lucrează ca redactor la Editura Consiliului Central al Sindicatelor, de unde este disponibilizat în 1958, descoperindu-se a fi fiu de diplomat şi fost moşier. Era un scriitor interzis. După un timp de şomaj, Ştefan Fay este angajat la Atelierul de decoruri al Teatrului Naţional Bucureşti.
A avut noroc de întâlnirea cu pictorul de biserici Vasile H. Rudeanu, fiul generalului Rudeanu, care participase la Primul Război Mondial, fiind trimis în Franţa pentru aducerea unor stocuri de armament. A lucrat cu el la refacerea picturii lui Tătărăscu de la Mănăstirea Ghighiu şi la Patriarhie, la pictarea unei biserici la Titu, la Capela Ghencea-Militari şi au început renovarea picturii de la Biserica „Sf. Elefterie”.
În 1959, Ştefan Fay este angajat ca vopsitor şi apoi ca bibliotecar tehnic la ICSIM, de unde va ieşi la pensie în 1981. Între 1960-1964, urmează Şcoala Populară de Artă din Bucureşti, secţia pictură, participând la patru expoziţii de grup şi fiind remarcat de I. Frunzetti.
A publicat, în România mai multe volume şi a colaborat la publicaţii din ţară şi străinătate (Franţa, USA, Canada) cu materiale de cultură.
A recuperat doar pianul
După 1989, Ştefan Fay a avut dreptul să revendice proprietăţile ce-i fuseseră confiscate. I-a scris primarului din Bichiş că renunţă, în favoarea comunităţii, la conac şi la pământ, fără despăgubiri. Dorea, în schimb, să răscumpere de la localnici contracost obiectele ce rămăseseră în conac la arestarea lui sau ce mai rămăseseră din acestea: poze şi tablouri de familie, scrisori, mobilă, vase de porţelan etc. În acest sens, îl ruga pe preotul din localitate să-l ajute. Se oferea, în schimb, să doneze o sumă substanţială bisericii sau să plătească cât i se cere pentru obiectele respective. Nu a putut repera decât pianul Erard, a fost dispus să plătească repararea lui, indiferent de preţ.
În 1991, Ştefan Fay a plecat din ţară. Aici nu mai avea pe nimeni. Soţia îi murise, iar copiii trăiau în Franţa şi America. S-a stabilit la fiul său, la Nisa. A continuat să ţină legătura cu România, în primul rând, prin corespondenţa cu Ilie Rad, dar şi prin publicarea volumelor sale în ţară şi colaborarea cu reviste româneşti. Acesta declara, într-o scrisoare adresată prietenului său Ilie Rad, pe 13 mai 2009: „Eu port Ţara în mine. Câteodată mă zdrobeşte, altădată e ca şi cum un cântec vesel coboară până în picioarele mele, pentru a le face să danseze. Aflându-mă pe malurile Senei sau ale Hudson-ului, am în faţa ochilor Mureşul şi Dunărea”.
Din 1978 redevine membru al Uniunii Scriitorilor din Română. De asemenea, a fost membru al Academiei Româno-Americane şi al Institutului „N. Iorga”, Secţia Genealogie şi Heraldică.
La 31 mai 2009, i s-a conferit, în ţară, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer categoria A pentru literatură. A decedat la 26 iunie 2009, la Nisa.
Se încarcă comentariile...
