FOTO Eugen Tănăsescu, preot: „Am coborât de pe vapor, fiind îndrăgostit iremediabil de Hristos“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

CALEA Blogger pe platforma adevarul.ro, părintele Eugen Tănăsescu (41 de ani) vorbeşte despre convertirea sa de la marinar la slujitor al Domnului, trecând prin mănăstire. Preotul este fondatorul postului Radio Dobrogea, realizator de emisiuni la Neptun TV, slujitor la Biserica Sfinţii Îngeri din Constanţa şi consilier media la Arhiepiscopia Tomisului.

Pentru creştin, timpul are două unităţi clare: înainte şi după Hristos. Pentru teolog, timpul se împarte înainte şi după ce L-a descoperit pe Dumnezeu. Pentru personajul public, timpul are o bornă: blogul Adevărul. Atunci când s-a creat platforma de opinii pe site-ul adevarul.ro, preotul Eugen Tănăsescu a fost printre primii chemaţi să comunice cu cititorii.

Deşi părea un demers riscant, părintele a răspuns pe loc invitaţiei. Iar dintre vocile bloggerilor, cea a preotului de la Constanţa s-a distins. Au fost opiniile sale surprinzătoare, au fost enunţurile contrariante, aprig dezbătute. Prezenţa sa în spaţiul virtual a certificat nevoia de dialog între taberele laice şi clerice sau mai degrabă între contestatari şi adepţi.

Cu spirit viu, părintele Tănăsescu a răspuns controverselor, asumându-şi rolul de paratrăsnet în faţa criticilor. Îndrăzneţ în idei şi bulversant în declaraţii, preotul se lasă crucificat în confruntări, cu speranţa că sacrificiul va aduce învierea credinţei în sufletele răzleţite.

„Este misiunea mea să le vorbesc oamenilor, aşa cum a făcut Hristos“, arată Eugen Tănăsescu.

Confesiunile unui duhovnic

„Weekend Adevărul“: Când s-a înfiripat gândul, conştiinţa că există ceva mai presus de noi?

Eugen Tănăsescu: Undeva, prin anul doi de studii la Marină, cineva apropiat mi-a dăruit o Biblie, ceea ce a creat o punte cu memoria copilăriei. Bunicul meu a fost cântăreţ bisericesc la Platoneşti-Ialomiţa. Odată m-a luat cu el la biserică. Tocmai fusese incendiată peste noapte. Când am ajuns, totul era ars şi distrus. Dar, în mijlocul acelei lumi negre şi înecăcioase, stătea albă, parcă neatinsă, masa Sfântului Altar. M-am mirat, iar bunicul mi-a spus că poate Doamne-Doamne a vrut să facă o minune. Eu am insistat şi, când am ajuns acasă, mi-a scos din bibliotecă o carte groasă. Era Biblia.

Mi-a dat-o zicând: „Aici îl găseşti pe Doamne-Doamne. Să nu uiţi!“. A fost prima şi singura mea lecţie de religie din copilărie. Am răsfoit-o un timp, dar neînţelegând prea multe, am abandonat-o, văzându-mi mai departe de copilărie şi de tinereţea cea energică. Ei bine, reapariţia Bibliei mi-a adus aminte brusc de acel Doamne-Doamne al bunicului (când m-a văzut preot, după mulţi ani, a plâns şi a zis: „Acum L-ai găsit“). Şi mi-am spus că acum sunt mai mare şi poate voi înţelege ceva. M-am apucat să citesc, subliniind ce mi se părea mie mai elocvent.

 - Când s-a ivit Lumina care v-a arătat că acesta este drumul de urmat?

- În voiajul de practică din anul trei, când eram student la Institutul de Marină. Citind Biblia, m-am apropiat de un grup de colegi mai credincioşi. Am început să discutăm şi să dezbatem probleme profunde şi apăsătoare de viaţă. În fond, tinereţea are această latură a căutărilor şi e păcat să nu cauţi răspunsuri la ce te frământă. Mai grav e să nu ai nicio frământare. În voiaj, adeseori uitându-mă la întinderea apei şi la linia ţărmului (pentru că făceam practică la staţia radio, un punct înalt al navei, radioul fiind o mai veche pasiune a mea), mă gândeam la Apostoli, cum au lăsat ei toate şi au plecat, pe apă şi pe uscat, în lumea largă, să facă misiune.

image

Mă mira mai ales această forţă a convertirii, iar uneori mă întrebam cum o arăta ea şi cum s-o manifesta, încât să-ţi schimbe sensul vieţii. Numai că, zice un proverb, cine se joacă cu focul riscă să se ardă. Aşa am păţit şi eu cu focul credinţei. La un moment dat, m-a străpuns un gând arzător: de ce n-aş fi şi eu un misionar al lui Hristos? Dacă ei au lăsat pescăria, eu n-aş putea lăsa marinăria? Ce e mai important pe lumea asta decât a-L sluji şi a-L face cunoscut pe Hristos semenilor tăi?

Aşa că, revenind pe ţărm, decizia era luată: să devin urmaş al Apostolilor în Biserică. Am coborât de pe vapor, fiind îndrăgostit iremediabil de Hristos, cumva ca Sf. Petru, care a plecat după El sărind din barcă. Mai târziu aveam să aflu că a fi îndrăgostit de Dumnezeu înseamnă a fi îndrăgostit de aproapele tău.

„Căutările m-au dus la mănăstire“

 - Iar confirmarea, semnul că sunteţi pe calea cea bună, când a venit?

 - ...A urmat o perioadă de lămurire interioară mai profundă. Una e să vrei, alta e să ştii exact unde ţi-e locul. După ce am dat licenţa, căutările m-au dus chiar până la mănăstire, crezând că aceea este calea. Acolo, într-o seară, am auzit la un aparat de radio vorbindu-se despre Evanghelie. Imediat m-am gândit că şi Ortodoxia ar trebui să aibă un asemenea post de radio şi am discutat cu stareţul acest aspect. Dânsul m-a lămurit cu blândeţe că este mare diferenţă între viaţa monahală şi misiunea în lume. Aşa că, după un timp, am înţeles că viaţa monahală este deosebită, dar încă nu este pentru mine. Poate mai încolo, Dumnezeu ştie...

M-am întors „în lume“, am făcut Teologia, am fost hirotonit preot de către ÎPS Ioan Selejean al Covasnei şi Harghitei, un ierarh jertfelnic. Apoi, în 2001, ÎPS Teodosie a venit la Constanţa şi, fiind un om deschis către comunicare, s-a bucurat de gândurile mele. M-a trimis la Jurnalism şi m-a însărcinat cu înfiinţarea şi coordonarea unui post de radio „pe pământ apostolic“, ca să facem misiune şi prin emisiune, nu doar prin slujire. Aşa s-a născut Radio Dobrogea, după care m-a îndrumat spre un doctorat în misiune şi comunicare mediatică a Bisericii. O vreme am fost şi purtător de cuvânt şi aşa a apărut relaţia cu jurnaliştii.

- Aţi urmat trei facultăţi aparent fără legătură. Sau au legătură?

 - Aparent n-au. Dar în realitate au: ingineria m-a învăţat să folosesc infrastructura tehnică, jurnalismul mi-a lămurit latura editorială a mass-media iar teologia dă sens integrator tuturor ştiinţelor, luminând scopurile pentru care le folosesc. Creştinismul este cununa profesionismului din orice domeniu.

image

„Preotul este şi om, şi purtător de Hristos“

 - Vorbiţi-ne despre provocările unui preot în ziua de azi.

 - Hristos a avertizat asupra acestora. El spune Apostolilor că îi va trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, de aceea trebuie să fie „înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“. Atât de multe sunt provocările, încât Sfântul Ioan Gură de Aur va scrie un tratat numit „Despre preoţie“. În sinteză, provocările vin din trei mari direcţii. Prima este cea interioară, proprie. Mintea se luptă cu iraţionalitatea, lipsa de cunoaştere sau autosuficienţa; inima se luptă cu mândria, cu lipsa de iubire sau cu plăcerile, iar voinţa se luptă cu delăsarea. O altă provocare interioară este ispita de a se crede stăpânitori ai conştiinţei credincioşilor. Hristos se propune, nu se impune, ca la armată.

A doua direcţie este cea a lumescului. Preotul este şi om, şi purtător de Hristos. Vesteşte Cerul, dar are şi îndatoriri lumeşti ca oricare dintre ceilalţi oameni, peste care trebuie să treacă rămânând model de credinţă. Înainte, comunismul îţi propunea apostazia (n.r. – lepădarea de credinţă), acum capitalismul ne provoacă prin ideologia secularizată a banului. Fiecare epocă are aşadar provocări lumeşti.

O a treia direcţie o constituie postura de cleric. Avem de-a face cu credincioşi sau necredincioşi, cu diferenţe de opinii, cu aşteptări ale unor răspunsuri sau chiar cu chestiuni banale, administrative.

 - Cât de important este rolul femeii care îi stă alături unui preot? Spuneţi despre soaţa dumneavoastră că e „un dar de la Dumnezeu“.

- „Cel ce şi-a găsit o femeie bună, bune daruri şi-a aflat şi desfătare a primit de la Dumnezeu“, zice Scriptura. Iar eu cred că trăiesc real acest cuvânt. Mihaela este învăţătoare şi am întâlnit-o într-o excursie cu copiii, apoi am văzut că vine la aceeaşi biserică unde mergeam şi eu. Am început să vorbim şi să ne apropiem, aşa că la un moment dat ne-am întrebat reciproc nu dacă ne căsătorim, ci când. Simţeam că putem fi unul altuia port de nădejde, spre mântuire, din marea uneori furtunoasă a vieţii. Peste acestea se adaugă responsabilitatea preotesei, ca părtaşă la misiunea preotului. Vrei să ştii cât de mult îşi iubeşte preotul misiunea sa? Uită-te şi la „coana preoteasă“. Ea este primul rod al misiunii lui, pentru că pe ea o alege mai dinainte de a se hirotoni. „Femeia virtuoasă îi e cunună bărbatului ei“, zice tot Scriptura.

 - Apropo de misiunea de preot. Care vă este scopul, dincolo de profesie? Cum vă faceţi misiunea?

 - Scopul este desăvârşirea mea şi a celor din jur. Un preot este un părinte spiritual. Hristos foloseşte pilda unui păstor de oi: păstorul bun îşi pune viaţa pentru oile sale; există însă şi păstorul cel rău, care este plătit şi nu-l doare inima de oi, iar când vede lupul venind, fuge şi lasă oile. Aşa că încerc, pe cât pot, să fiu un păstor bun şi să nu mă las plătit de lupi. În misiunea mea scriu, predic, slujesc, fac emisiuni şi mă rog Domnului să-mi dea înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului, între „lupii cei înţelegători“. Mai multe nu spun, că zice un proverb: „Taci tu, să vorbească faptele tale“.

„Ce lipsuri are Hristos, ca să-L evităm?“

 - Cum îi atrageţi înapoi pe cei care s-au îndepărtat de Biserică?

 - Aici trebuie văzut mai întâi care este motivul îndepărtării. Fie nu au înţeles ceva, fie s-au smintit de ceva, dar orice ar fi, revenirea este mereu posibilă. Biserica este Sfântă, pentru că Hristos spune că este a Lui, aşa că distanţarea nu este o opţiune. Ce vină îi putem găsi sfinţeniei, ca să nu ne-o mai dorim? Sau ce lipsuri are Hristos, ca să-L evităm? Nu avem de ce să stăm departe de Adevăr şi Viaţă, Dragoste şi Iertare, Înţelepciune şi Putere. Fără ele, societatea devine Iad. Să o transformăm în Rai. Din păcate, sunt şi destui duşmani ai Bisericii, care produc argumente-capcană. Dar chiar şi pe aceştia, Hristos îi aşteaptă, ca şi pe toţi cei îndepărtaţi.  

 - Ce este mai sănătos: ortodoxism prin reguli stricte sau ortodoxism prin toleranţă?

 - Încă de la începuturile creştinismului apăruse dilema: „acribie sau pogorământ?“. Este o capcană, plecată dintr-o periculoasă predispoziţie spre extreme. Libertinilor nu le plac regulile, iar rigoriştii nu vor să audă de toleranţă. În realitate, Ortodoxia este o combinaţie dintre cele două, optimă şi unică fiecărui om. Regula îţi arată drumul spre Iubire, dar fiecare lucrează din ea cât tolerează. Sfântul Pavel scrie aşa: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire“. Iată cum se împletesc regula şi toleranţa.

- Ce este mai de apreciat la credincioşi: manifestarea publică sau crezul interior?

- Nu există om rău, ci doar om care se păcăleşte şi cade. Întrebarea dumneavoastră reaminteşte situaţia de mai sus, cu acribia şi pogorământul. Hristos arată că unele sunt legate de altele: „...pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“. Aşadar, crezul interior generează manifestarea publică. Extremele duc fie la psihologism individualist (credinţă fără fapte), fie la fariseism (faptă fără credinţă, exerciţiu de imagine). Adică manele duhovniceşti sau gimnastică cu iz religios. Dar e mai bine să înţelegem ceea ce facem, iar dacă înţelegem, să şi facem.


„Fără dragoste, preotul este un funcţionar în uniformă sacră“

 - Ce impact are conduita slujitorilor Bisericii asupra imaginii Bisericii?

 - Imaginea Bisericii este dată de faptele preotului, de relatările presei şi de legătura dintre preot şi popor. Hristos a rezolvat această chestiune când a zis: „Dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat“. De aceea, impactul este substanţial, dar nu maximal. Depinde cât pricepe fiecare ce este Biserica şi ce este preotul. Dacă preotul face ceva rău, nu înseamnă că toţi preoţii fac la fel. Nu poate greşeala unuia să destructureze toată Biserica sau să-L desfiinţeze pe Hristos. E ca la spital. Ne operăm, căutând vindecarea din medicină, indiferent că mai este câte un doctor care nu-şi face bine treaba. În niciun caz nu ne operăm singuri. Alegem doctorul în care ne încredem şi care simţim că ne iubeşte.

 - Atunci cum trebuie să facem diferenţa dintre Biserică şi slujitorii ei?

- Nu prea există diferenţe între Biserică şi slujitori, deoarece slujitorii sunt ai Bisericii. Există, însă, nuanţe administrative. De pildă, blogul de pe adevarul.ro este o adevărată provocare pentru unii. Unii au spus că am mituit redacţia „Adevărul“ ca să fiu promovat, alţii au spus că sunt securist infiltrat, iar alţii cred că sunt omul Patriarhiei. În realitate, un blog este un spaţiu al ideilor personale, filtrate jurnalistic. E drept că multe dintre ele coincid cu ale Patriarhiei, din moment ce Patriarhia este o instituţie ortodoxă, dar asta nu înseamnă că sunt un purtător de cuvânt al BOR sau un reprezentant administrativ al acesteia, ci doar un preot şi jurnalist ortodox, care se foloseşte de mijloacele media pentru a propovădui Ortodoxia, în numele Sfintei Treimi, întru care sunt şi hirotonit.

image

Biserica este trupul mistic al lui Hristos. De altfel, Sfântul Pavel o aseamănă cu trupul uman, capul fiind Hristos, iar fiecare preot şi credincios are darul şi locul său, asemeni organelor care ne alcătuiesc trupul. Iar aceste organe nu se ceartă sau se invidiază între ele, ci slujesc aceleiaşi persoane. În Ortodoxie, toţi credem ortodox, dar fiecare are darurile şi specificul său personal. De aceea, uneori pare că preoţii se contrazic între ei, dar în realitate suntem într-o unitate în diversitate. De-abia când nu mai credem ortodox, suntem în afara Bisericii.

Din păcate, mulţi cad în capcana aspectului instituţional al Bisericii, crezând că ea trebuie să fie ca un pat al lui Procust, fie ruptă total de acest aspect, fie dominată de cezaropapism. Dar şi Hristos şi ucenicii aveau pungă, pentru mijloacele materiale de trăi, însă succesul lor managerial se măsura în sfinţii pe care îi năşteau pentru cer. De aceea, spunem că Biserica este o instituţie divino-umană.

E adevărat că dacă îi tai Capul ei, pe Hristos, dispar sfinţenia şi misiunea. Doar aşa, preotul devine om de afaceri, iar Biserica – o simplă corporaţie. Ortodoxia primeşte şi ea facturi şi este provocată să gândească totul prin prisma banului, dar este de părere că Biserica trebuie să se folosească de  lumea materială pentru a o desăvârşi, nu pentru a-şi face un idol din ea. Pe de altă parte, Biserica nu trebuie să rămână săracă şi nemodernizată, pentru a nu fi acuzată că este înapoiată şi învechită.

Despre „harul ţinut în portofel“

- Cum deosebim un preot de un popă oarecare?

- După roadele a ceea ce lucrează. Hristos compară omul cu pomul şi spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară se culeg struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele... Nu tot cel ce-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri“. Adică să rodească dragostea. Fără ea e un nimic, un funcţionar în uniformă sacră.

Desigur, sacralitatea lucrează indiferent de starea morală a preotului, căci însuşi Hristos e sacralitatea. De aceea, e o vorbă: „Cinsteşte toţi preoţii, că-L poartă pe Hristos. Dar aleargă la cei mai buni, care îţi dau dragostea“. De aceea, se spune popular că unii preoţi au har, pentru că îl şi pun în lucrare. Alţii îl ţin în dulap, bibliotecă, autoturism, sertar sau portofel. Şi nu se mai transformă în dragoste.

 - De ce sunt necesare şi prioritare lăcaşurile de cult? Ţine o biserică loc de spital, de şcoală, de azil etc?

- O biserică este necesară pentru că acolo se desfăşoară cultul public şi acolo se întruneşte comunitatea. Nu mai suntem în Evul Mediu, în care să facem Liturghia prin catacombe sau păduri. Asta nu desfiinţează importanţa celorlalte. Să nu uităm că Biserica a dezvoltat şi şcoala, şi bolniţa din cele mai vechi timpuri. Problema nu este la numărul de biserici, ci la lipsa celorlalte instituţii. În vreme ce autorităţile încă mai caută luminiţa de la capătul tunelului tranziţiei şi al reformelor, Biserica şi-a văzut de menirea ei, încercând să ofere tuturor credincioşilor ei spaţiul necesar participării la cult.

Aşa că a administrat eficient puţinul pe care l-a avut la dispoziţie, sub 1% din buget, plus donaţii şi alte forme de sprijin, comparativ cu jaful din restul bugetului, de care presa relatează mai tot timpul. Nu înţeleg nici de ce nu suntem în stare să atragem vestitele fonduri europene, cu care am putea rezolva o mare parte din lipsa de obiective publice. Tot Biserica să facă şi canalizare, şcoli şi spitale? Vă asigur că ar face, dacă i s-ar da bugetul pe mână. Deocamdată, statul încă stă cu chirie pe proprietăţile confiscate ale Bisericii.

Statistic vorbind, avem 16.300.000 de credincioşi şi vreo 14.000 de lăcaşuri de cult. Asta înseamnă 1.160 de credincioşi pe un lăcaş de cult, din care încap fizic doar vreo 150 de persoane. Adică vreo 90% din credincioşi nu încap în bisericile ortodoxe. Este un contra-exemplu faţă de comparaţiile ilogice între spitale, şcoli şi biserici. E ca şi cum ai compara mere cu pere şi cu prune. La biserică nu vin doar elevi şi bolnavi. De ce nu le comparăm cu casele de cultură, teatrele, tramvaiele sau stâlpii de iluminat stradal?

 - Întotdeauna religia este un subiect fierbinte, urmat de comentarii furtunoase. De ce atâtea controverse?

 - Pentru că se referă direct la sistemul de valori care fundamentează viaţa oricui. Aici se şi vede impactul social al religiei, care este unul imens. Dacă ne uităm la piramida lui Maslov, valorile religioase se pot încadra în toate nivelele. Cum însă omul este într-o continuă evoluţie spirituală, aceste valori suferă transformări, ceea ce înseamnă implicare maximă a noastră. Ni se pot fura multe din jurul nostru, dar pentru suflet vom lupta până la capăt, pentru că cine îşi pierde sufletul nu mai are ce câştiga.

 - Orice aţi posta pe blog este aprig discutat. De ce credeţi că stârniţi astfel de reacţii?

 - Parte din răspuns l-am dat mai devreme. Cealaltă parte ţine, probabil, de lupta dintre bine şi rău. Am convingerea că ideile de acolo ating nişte coarde sensibile, care duc mai departe la chestiuni profunde. În plus, ideile nu-mi aparţin exclusiv. Multe dintre ele sunt creştine, ori ştim bine că Hristos a venit să aducă pace şi, în loc de asta, a fost întâmpinat cu război. M-aş bucura dacă discuţiile aprige duc la un război duhovnicesc, care să desăvârşească sinele fiecărui cititor. În fapt, cam asta e starea preotului în lume: oaie între lupii ce sunt chemaţi să devină oi.

 - Cât de benefic este un astfel de blog? Pentru clerici, pentru laici, credincioşi, atei sau liber-cugetători.

- Pe o scală de măsurare aş spune de la zero la infinit. Oricum nu văd ceva negativ. Depinde de mine ce scriu şi depinde de fiecare cititor ce înţelege. E drept că am primit şi reacţii negative, gen că sunt prea guraliv sau că mă bag singur în seamă şi nu-mi văd de treaba mea. Păi treaba mea e şi misiunea, ca a oricărui cleric, funcţie de aptitudini. Dacă nu era aşa, Apostolii stăteau şi astăzi încuiaţi. Dar ei, dimpotrivă, au folosit mijloacele vremii pentru misiune. Ce sunt epistolele lor, dacă nu nişte forme speciale de blog mai timpuriu? Aşa că acest blog este o formă de comunicare, nu la nivel apostolic, desigur, dar prin care putem pregăti comuniunea creştină. Pumnul în gură şi capul în nisip nu sunt potrivite misiunii. Mai ales către cei tineri, care au nevoie de lămuriri, în acest hăţiş informaţional. De altfel, mă bucur că Biserica înţelege să folosească mijloacele moderne de comunicare în misiunea Ei. Iar eu şi pentru asta am venit în sânul ei (dar nu doar pentru asta). Deocamdată semănăm cuvinte. Vedem, la final, rezultatele.

 - Uneori aţi fost criticat că trataţi subiecte la care nu se pricepe un preot.

- Un preot, coleg cu mine la o parohie, a dat într-o şedinţă un răspuns unei astfel de întrebări: „Un preot trebuie să se priceapă la toate, pentru că oamenii au aşteptări de la el, iar Dumnezeu, pe care îl reprezintă, le ştie pe toate“. Desigur, este situaţia ideală, descris şi de Sf. Pavel: „Toate să le încercaţi (cercetaţi); ţineţi ce este bine“. Cei care însă mă acuză fac o confuzie. Un blog nu este o catedră academică sau un for decizional, ci este un spaţiu al opiniei. Desigur, cu cît mai documentată, cu atât mai bine. De aceea, textele mele trebuiesc înţelese ca texte de opinie. Se poate rezona sau nu cu opinia mea, este alegerea fiecăruia. Dacă ea este neargumentată, mă descalific singur şi voi fi sancţionat corespunzător de cititorii avizaţi, de redacţie şi de Biserică. Dar dacă opinia este pertinentă, atunci înţeleg de ce este criticată: deranjează. Sunt obişnuit şi cu asta, în calitatea mea de slujitor al lui Iisus, care a deranjat cel mai mult pe semidocţi şi farisei.

 - Eraţi cunoscut şi înainte. Dar ce s-a schimbat după ce aţi devenit blogger Adevărul?

 - Multe, marea lor majoritate în bine. Mai întâi, a apărut chemarea de a scrie, pe care, până la blog, nu o aveam. Apoi, a venit bucuria de a fi de folos celui care citeşte, primind reacţii pozitive de la diverse persoane, din toată ţara şi chiar şi de peste hotare. Dar, poate că dincolo de bucuriile acestea personale este cea a apropierii de unii jurnalişti, atât de la Adevărul, cât şi din alte zone media, care urmăresc Adevărul şi au fost surprinşi (plăcut cred) să vadă preoţi pe blog. Unii chiar îmi transmit, gentil, că le lipsesc, atunci când, din lipsă de timp sau de inspiraţie, postez mai rar. Alţii mă încurajează. Câţiva mă dădăcesc în sens pozitiv, spre rezultate mai bune. Sunt şi critici, desigur constructive. Pe celelalte le ignor. Dar tuturor le mulţumesc!

Să recunoaştem că presa şi Biserica sunt două domenii care pot şi trebuie să fie în dialog, chiar dacă, uneori, mai există asperităţi. Dialogul rămâne însă baza bunei înţelegeri. Trebuie să trecem peste sentimentul că preoţii sau jurnaliştii sunt toţi nişte manipulatori. Atât preoţii, cât şi jurnaliştii pot apropia oamenii de sfinţenie, dacă vor conlucra mai mult şi mai bine. Atât preoţii, cât şi jurnaliştii pot apropia oamenii de dragoste şi într-ajutorare, sub deviza „Împreună, pentru o lume armonioasă“.

„Dumnezeu pentru o zi?“

 - Dacă aţi fi Dumnezeu pentru o zi... ce aţi face?

- Aş face ce a făcut Hristos. I-aş învăţa pe oameni ce au de făcut pentru a fi în comuniune, le-aş da să mănânce Trupul şi Sângele meu, ca să aibă viaţă întru Mine, nu întru sinele lor egoist. Apoi m-aş
smeri şi m-aş lăsa răstignit, spre scoaterea lor din mândrie. După care aş Învia şi le-aş oferi Împărăţia Iubirii. La sfârşitul zilei, aş vedea cum fiecare îşi va lua răsplata, după cât a iubit.

 - Dar unde vă simţiţi cel mai aproape de Dumnezeu?

- În Sfântul Altar, unde este Hristos. Dar şi între oameni, acolo unde este armonie. Căci Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

image

CURRICULUM VITAE
Numele: Eugen Tănăsescu
Data şi locul naşterii: 5 iulie 1972, Medgidia
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
1996 – Absolvă Institutul de Marină Civilă Constanţa
2001 – Absolvă Facultatea de Teologie de la Universitatea Ovidius Constanţa
2002 – Pune bazele Radio Dobrogea
2005 – Absolvă studii postuniversitare de Jurnalism Multimedia la Universitatea Bucureşti
2007 – Primeşte rangul de Iconom Stavrofor
2008 – Primeşte Crucea Eparhială „Sfântul Apostol Andrei“ a Arhiepiscopiei Tomisului
2009 – Primeşte Crucea Eparhială „Sfântul Mucenic Sava de la Buzău“ a Episcopiei Buzăului şi Vrancei
2012 – Obţine titlul de doctor în Teologie la Universitatea Ovidius Constanţa
2013 – Devine blogger adevarul.ro    
Locuieşte în: Constanţa

Vă mai recomandăm

Eugen Tănăsescu: „Noaptea de Înviere este Revelionul creştinilor. Dar degeaba ai masa plină, dacă inima ţi-e goală“

Preotul Eugen Tănăsescu, la Adevărul Live: „Catalogul nu-şi propune să fie un top 300 sfinte moaşte“

Sfinţii Trei Ierarhi - Mâna care lucrează, Mintea care gândeşte şi Gura care vorbeşte

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite