Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“
0Gheorghe Constantin (95 de ani), general-locotenent de aviaţie cu trei stele, simte şi acum mirosul prafului de puşcă, zgomotul mitralierei, teama că va cădea în mâinile inamicului, dar parcă vede şi lacrimile mareşalului Ion Antonescu atunci când l-a decorat cu Steaua României în august 1941.
Pe Gheorghe Constantin (95 de ani) cerul l-a chemat întotdeauna. Copil fiind, în timp ce se juca în colbul uliţei din Seimenii Mici, un sat din Dobrogea, cuprindea imensitatea albastră atât cât puteau ochii lui. Şi noaptea, povesteşte el, când auzea un avion, sărea din somn şi ieşea din casă pentru a-i urmări zborul. „Aşa de dragă mi-a fost aviaţia...“ După ce a terminat liceul din Cernavodă, s-a dus la Şcoala civilă de pilotaj ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) Bucureşti, iar un an mai târziu, avea în mână brevetul internaţional de pilot de avioane de turism.
Dar norii negri pluteau deasupra Europei. Polonia fusese invadată de Germania şi România se pregătea, la rândul ei, de intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial. „Ţara noastră avea un deficit de 1.000 de piloţi. Şi atunci, cei de la Ministerul Apărării Naţionale au luat hotărârea ca piloţii de la aviaţia civilă să fie pregătiţi ca piloţi de război. Aşa se face că în anul 1939 ne-a recrutat pe toţi cei 101 piloţi din promoţia mea. Toţi foştii mei colegi au murit, doar eu mai sunt în viaţă“, povesteşte cu tristeţe veteranul de război.
La 20 de ani, pilot în Flotila de Aviaţie Buzău
Constantin Gheorghe a urmat şcoala militară de pilotaj, pe care a absolvit-o după doi ani, la 10 mai 1941. „Erau diferenţe mari între avioanele civile şi cele militare. Dar eu am mers bine şi, după 70 de ture duble cu instructorul, mi s-a dat voie să pilotez singur. Mi s-a dat brevet de pilot militar de aviaţie, iar în 1941 am fost încadrat ca pilot de aviaţie la Flotila de Aviaţie Buzău.“ Avea 20 de ani. A plecat pe front la 21 iulie şi primele misiuni de luptă au fost la Ismail, Cahul şi Bolgrad. În august 1941 se găseau cu aviaţia în Basarabia, aproape de Chişinău. De acolo executau misiuni de bombardament şi asalturi pentru ocuparea Odessei. În timpul luptelor au ajuns însă şi până la Stalingrad.
Şiruri compacte de cartuşe incendiare
O întâmplare deosebită de pe câmpul de luptă a avut loc la 24 august 1941. În toiul nopţii, Gheorghe Constantin a decolat pentru a executa trei misiuni de bombardament la Tatarca, acolo unde era linia frontului. „M-am luptat cu nouă avioane de luptă sovietice. Ruşii erau foarte bine ascunşi în pământ, foarte bine apăraţi. Eu eram cap de formaţie, cap de regiment şi după mine se ţineau două regimente de aviaţie, adică 46 de avioane. După ce am terminat bombardamentul, eu am făcut viraj către stânga ca să mă întorc la bază şi am intrat mai mult la inamic. După mine era o formaţie condusă de un locotenent pe care îl chema Sidor şi care era din Tulcea. El a făcut la dreapta către Cetatea Albă şi a ieşit din front mai repede şi restul formaţiilor s-au luat după el şi pe mine m-au lăsat izolat“, povesteşte pilotul.
Generalul Constantin Gheorghe
Ce a urmat? Vremea era ceţoasă, însă nu a împiedicat duşmanul să-l repereze şi atunci a fost atacat de două avioane de vânătoare ruseşti. „În luptă, mitraliorul mi-a fost rănit foarte grav şi jumătate din avion era plin de sânge. Dar şi căpitanul Ionescu a fost rănit şi a început să ţipe şi îmi băga mâna pe lângă blindaj şi mă strângea de gât ca să aterizez. Mi se făcuseră ochii negri de cât mă strângea. Dar nu puteam să aterizez, pentru că mă atacau sigur. Pe lângă mine treceau şiruri compacte de cartuşe incendiare. În luptă am venit aproape de pământ şi ruşii m-au încolţit. Trei erau deasupra mea şi doi dedesubt, căutau să mă ridice de la pământ ca să poată să tragă în mine. La pământ nu mă puteau ataca“, continuă el să povestească cele întâmplate în urmă cu 75 de ani.
„Într-un final, şi eu am fost lovit“
A căzut avionul din stânga sa. În timpul luptei a reuşit totuşi să cheme prin radio formaţia pentru a putea continua lupta. „A venit un avion rusesc şi mitraliorul nostru l-a incendiat. A venit al doilea avion, care a fost lovit în rezervorul de benzină, a făcut explozie şi a căzut în flăcări în faţa mea. În timpul luptei am doborât patru avioane de-ale lor şi au rămas cinci din nouă“, continuă el.
A reuşit să mai scape de sub presiunea inamicului şi datorită unui armurier care ieşea cu capul afară, la jumătate de turelă, şi trăgea în duşman. Resturile şi încărcătorul le arunca. Inamicul credea că încărcătoarele sunt explozibile şi degaja. „Aşa au trecut pe lângă mine. Dar într-un final şi eu am fost lovit la un motor şi a trebuit să aterizez“, povesteşte bravul pilot.
Gheorghe Constantin a aterizat forţat într-o vale lungă şi foarte adâncă. „Am intrat pe fundul văii şi ruşii, care cunoşteau terenul, voiau să mă aştepte la capul văii, dar eu i-am văzut prin oglinda retrovizoare şi am aterizat forţat. Când să sar din avion, mitraliorul m-a întrebat: «Domnu’ pilot, pe noi cui ne lăsaţi?». Observatorul sărise înainte ca avionul să ia contact cu pământul. L-am luat pe mitralior şi l-am dus cam la 50 de metri distanţă de avion. Mi-a zis că îl doare de la genunchi în jos. Cum era luna august, eram îmbrăcat doar în combinezon şi slip şi aveam paraşuta pe mine. Am rupt din hainele mele şi am făcut feşe şi l-am legat. Dar era grav rănit. Avea patru proiectile în burtă şi îi zburaseră ambele rotule de la genunchi. După ce l-am bandajat, am tras iarbă peste el, ca să nu-l găsească ruşii.“ Era ora 5.30.
„De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele“
Tânărul pilot s-a adăpostit într-un şanţ. A scos pistolul şi l-a pus la frunte vrând să se împuşte. Auzise că piloţilor prinşi de ruşi li se taie urechile, limba şi nasul şi li se scot ochii. A zis că mai bine moare demn. „De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele.“ Dar s-a răzgândit. Văzând că ruşii nu l-au depistat, s-a dus la avion să vadă cât de tare a fost avariat. Proiectilele rupseseră firele electrice care mergeau la bujiile de la motor şi le-a legat.
Înainte de a pleca, în valea în care aterizase forţat, a auzit cum vine o motocicletă. A crezut că sunt ruşii. Motocicleta cu ataş s-a oprit lângă avion, iar militarii l-au descoperit pe mitraliorul grav rănit. „Măi, ăsta-i mort“, au zis ei în română. „Auzind că vorbesc româneşte, m-am luminat dintr-o dată şi am ieşit să-i întâmpin. Erau dintr-un post înaintat. Au văzut avionul nostru românesc cum a aterizat forţat şi plecaseră să caute supravieţuitorii. Am plâns, ne-am îmbrăţişat şi apoi m-au ajutat să mişc avionul, pentru că atunci când am aterizat forţat, cauciucul s-a desprins de pe jante şi ei au scos pământul cu baionetele“, povesteşte eroul acelei zile.
Aparat de zbor din timpul războiului
Dar nu a vrut să plece şi să-şi lase mitraliorul mort pe câmp. Până la avion l-a cărat în spate, dar nu putea să-l urce. „Pentru că era moale, când îl urcam în avion, el cădea. Şi atunci, am scos cordonul de la combinezon, i l-am băgat pe după mâneci şi pe după gât, am luat în gură un capăt de cordon şi aşa am reuşit să-l duc la turelele de mitraliere. L-am tras şi a rămas atârnat. Într-un final, am reuşit să-l urc pe mort în avion. A fost groaznic.“
În jurul orei 14.00, s-a ridicat de la sol şi s-a întors la bază. În timp ce a trecut peste linia frontului, a fost atacat din toate părţile. Când a aterizat, a numărat loviturile de proiectil: erau 165.
Lacrimile unui mareşal
Era ora 15.00 când pilotul militar Gheorghe Constantin a ajuns la baza Ialoveni de lângă Chişinău. A primit îngrijiri medicale de la colonelul bazei, care a decis să-l oprească de la zbor o perioadă, întrucât i se orizontalizase inima.
În acea zi, la baza de la Chişinău a ajuns şi mareşalul Ion Antonescu, care a cerut să stea de vorbă cu piloţii. În curte se strânseseră doar 26-27 de tineri, pentru că restul dormeau după ce toată noaptea fuseseră în misiuni de bombardament. „Ne-a strâns acolo şi mareşalul se uita la mine şi îl întreabă pe general de ce sunt aşa galben. Şi generalul i-a povestit că am căzut în luptă eu şi echipajul meu, că am fost daţi dispăruţi şi că ne-am întors, dar că am adus cu mine şi mitraliorul mort. Şi atunci, mareşalul a venit la mine şi m-a luat cu mâna dreaptă de după ceafă. În mâna stângă avea o cravaşă roşie şi o bătea de cizme, că el era cavalerist.
M-a întrebat de unde sunt şi, după ce i-am răspuns la întrebări, m-a decorat cu Steaua României pe care mi-a pus-o în piept. Şi mi-a spus apoi: «Dacă ne vom întoarce în ţară, să vii la mine că eu mai am treabă cu tine».“ Pilotul îşi aminteşte că mareşalul Antonescu i-a părăsit plângând. „Ne-a sărutat pe toţi. Îi simt lacrimile fierbinţi şi acum pe obrazul stâng. M-a strâns la piept şi ne-a spus: «E greu, copiii mei, va fi şi mai greu. Dar, cu orice sacrificiu, trebuie să ne readucem ţara în graniţele ei»“, povesteşte fostul pilot.
Trei ani, şapte luni şi zece zile
După 23 August 1944, când regele Mihai a citit la postul public de radio Proclamaţia către ţară prin care anunţa ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite, piloţii români de la baza de lângă Chişinău s-au retras în ţară şi, de data asta, au luptat alături de sovietici.
„Am ajuns la Bla, unde am stat o lună şi apoi s-a format Grupul 1 aerian. În timpul luptelor, am trecut prin Ungaria, Cehia, Slovacia şi am intrat până la graniţele Berlinului, de data asta alături de ruşi“.
Gheorghe Constantin recunoaşte că a atacat şi oraşe în timpul războiului, când armata înainta spre Berlin. Spune că, în timpul luptei, situaţia este de neînchipuit. „Dacă nu trag eu în ei, trag ei în mine. Şi, în această situaţie, cum se poate lua o hotărâre?“, întreabă el. „Atacam unde erau trupe masate, unde se găsea inamicul. Ne interesa să vedem terenul unde este situat inamicul, pentru că terenul este foarte important: dacă este munte, dacă sunt văi, să văd ce forţă militară este, ce armament are, ce fel de artilerie, dacă este grea, dacă are tancuri, dacă are avioane, unde sunt aerodromurile. Noi trebuia să depistăm linia frontului, înainte de ora H, aşa cum era denumită operaţiunea de atac“, povesteşte pilotul.
Generalul Gheorghe Constantin(sus centru)
Pe unde a paraşutat spioni
Gheorghe Constantin a fost implicat şi în misiuni de plasare a spionilor în zone strategice. „La un moment dat, am avut trei oameni în avion cu paraşute pe ei. Nu mi se spunea ce sunt sau ce misiune aveau. Mi se zicea doar: «Dumneata, domnule Constantin, trebuie să ajungi cu avionul în zona cutare». Şi făceam calcule şi, când ajungeam acolo, mă trezeam că ei deja lipseau din avion. Pe sub trapa avionului îşi dădeau drumul. Asta se întâmpla doar noaptea. Am lăsat spioni la Novorossiisk, dar şi în alte zone“, îşi aminteşte el.
271 de misiuni
Constantin Gheorghe, acum în vârstă de 95 de ani, a trăit cel de-Al Doilea Război Mondial pe parcursul a trei ani, şapte luni şi zece zile (din 1941 până la sfârşitul războiului). A participat la 271 de misiuni de luptă, de vânătoare, de bombardament şi de cercetare. Războiul de pe frontul de Est şi de pe cel de Vest a însemnat însă multe vieţi pierdute: 70% din efectiv. Generalul-locotenent spune că toţi foştii colegi ai săi de generaţie au murit fie în misiuni, fie de bătrânete. „Din 101 piloţi din promoţia mea, doar eu mai sunt în viaţă.“
Primul comandant de la „Mihail Kogălniceanu“
După război, în anul 1958, Gheorghe Constantin a fost numit comandantul aeroportului Mihail Kogălniceanu. Numai că aeroportul nu exista. „Eram în câmp. Avem două corturi luate de pe litoral – unul pentru vamă şi unul pentru grăniceri – şi o pistă pentru avioane uşoare. Când au venit avioane grele, pista s-a lăsat şi a trebuit să o ridic“, îşi aminteşte el.
Primul avion cu turişti germani a aterizat la data de 3 mai 1960, după doar doi ani de la înfiinţarea aeroportului. „Nu erau hoteluri, cele din Kogălniceanu sunt făcute de mine, la fel ca şi depozitele de carburanţi. Aerogara este făcută de mine. Toate instalaţiile sunt montate de mine“, îşi aminteşte primul comandant al aeroportului.
Ceauşeştii şi problemele dintre generaţii
Gheorghe Constantin povesteşte o întâmplare hazlie din vremea când era comandantul aeroportului, în care eroi principali au fost Nicolae şi Elena Ceauşescu şi copiii lor Nicu şi Zoe. Într-o zi, la comandant a venit Vasile Vâlcu, prim-secretar la Constanţa, care l-a întrebat: „Unde este avionul cu «pai»?“. „Pai“ însemna „persoane foarte importante“. „Mie mi se comunicase că un avion cu persoane importante venea de la Bucureşti. Până la sosirea avionului, la aeroport au ajuns cu maşina Nicolae şi Elena Ceauşescu, care veneau de la Eforie, pentru a-şi întâmpina odraslele: pe Nicu şi pe Zoe. Cum s-a dat jos din avion, Nicu a trecut pe lângă ei fără să-i bage în seamă. Elena Ceauşescu i-a zis: «Hai, măi, Nicule, vino încoace». Ăla s-a uitat cu scârbă la ea şi apoi ea îi spune lui Ceauşescu: «Spune-i, tu, măi, că pe tine te ascultă». «Vino, mă, încoace», îi spune şi tată-su. Dar Nicu nici gând. Se urcă în maşină şi, când a pornit, am crezut că-i zboară roţile. Aşa a plecat“, râde şi acum cu poftă fostul comandant care a asistat la discuţie.
„Dacă era băiatul meu, ce i-aş fi făcut…“, ar fi replicat Vasile Vâlcu. „Numai că în aceeaşi noapte, băiatul lui Vâlcu a fost implicat într-un accident de maşină, în timp ce era cu nişte gagici“, povesteşte fostul comandant.
DEcorat de preşedintele Ion Iliescu
Conflictele cu sistemul
Gheorghe Constantin a îndeplinit funcţia de comandant până în 1967. Ar fi avut multe de făcut, dar s-a lovit de birocraţia socialistă. „Partidul m-a mutat la Navrom, unde am fost director adjunct cu probleme de flotă şi cu aprovizionarea, după ce m-am certat cu ministrul Transporturilor, Ion Baicu. Ce s-a întâmplat? După un incident tragic la Iaşi, unde un avion s-a lovit de un vârf de munte la aterizare, s-a decis ca Armata să vină la conducerea aviaţiei civile. Numai că eu aveam multe probleme şi nu primeam ajutoarele necesare pentru controlul navigaţiei aeriene. Şi i-am zis: «Dumneavoastră sunteţi ministru, eu am nevoie de aparatură!». La care el mi-a spus: «Ce vrei să fac? S-a băgat armata peste mine». Eu atunci am pus mâna în cravata lui şi i-am spus: «Atunci pentru ce mai eşti ministru?»“
Pe lângă acest incident, la el la aeroport a venit gen. mr. Constantin Şendrea, care era comandantul aviaţiei civile şi care i-a reproşat: „Măi, patriotule, tu m-ai reclamat la conducerea de partid că nu te ajutăm“. „Domnule general, eu când luptam pe front, dumneavoastră purtaţi mapa feldmareşalului Hansen“.
În urma acestor discuţii, se pare că s-a decis mutarea de la conducerea aeroportului a militarului.
„Ca să am patru stele trebuia să merit“
La aproape un secol de viaţă şi cu atâtea merite, veteranul de război are gradul de general-locotenent de aviaţie cu trei stele. „Cel mai mare grad în armată este de patru stele“, spune el. L-am întrebat ce ar fi trebuit să facă pentru a obţine cele patru stele, pe care alţii le primesc atât de uşor. „Ca să am patru stele trebuia să merit. Când s-a terminat războiul, eram colonel. Ultima stea am obţinut-o în octombrie 2013, spune el.
L-a ajutat pe „Salvatorul Constanţei“
Viaţa militară şi civilă a lui Constantin s-a întrepătruns de mai multe ori cu cea a unui alt mare erou al Constanţei, Horia Agarici (foto), supranumit „Salvatorul Constanţei“. El a doborât trei avioane inamice sovietice în vara anului 1941, trimise să distrugă Portul Constanţa. În timpul războiului, pentru o perioadă au lucrat împreună la Escadrila 53 Hurricane de la Constanţa. Apoi, drumurile li s-au despărţit.
Prin anul 1960, în timp ce Gheorghe Constantin era comandant la aeroportul Mihail Kogălniceanu, a venit la el Horia Agarici, care era considerat atunci criminal de război. „«Măi, Costică, tu îmi cunoşti amărăciunile mele. M-am făcut tinichigiu, m-am făcut tâmplar. Am şapte copii. Trei fete şi patru băieţi. Ajută-mă şi pe mine cu un loc de muncă la aeroport», mi-a cerut el. Venise la mine cu un dosar. Avea acolo «Odă soţiei mele», «Odă partidului», «Odă lui Gheorghe Gheorghiu-Dej». «Eu sunt de acord», i-am zis, «dar dă-mi voie să vorbesc cu şefii mei din Bucureşti». M-am gândit: dacă îl angajez pe Agarici, el este atât de supărat, că într-o zi fuge cu avionul din ţară şi Securitatea vine şi mă ia pe mine“, povesteşte fostul pilot militar. I-a cerut sfatul prim-secretarului Vasile Vâlcu, dar acesta i-a spus sec: „Orientează-te!“.
Rezolvarea situaţiei a venit tot de la partid. În timp ce mergea la Bucureşti, Gheorghe Constantin s-a întâlnit în tren cu Dan, tovarăşul cu probleme organizatorice la partid. „«Măi, nea Costică, îl cunoşti pe Agarici?», m-a întrebat el. «Cum să nu îl cunosc?», i-am spus eu. «A venit la mine şi a cerut ca să-l reabilităm». «Tovarăşul Dan, Agarici este un erou al naţiunii române. V-a cerut casă. Nu îi daţi casă lui Agarici, ci mamei care trebuie să-şi crească copiii. L-au dat afară de la tâmplărie, de la tinichigerie. Părerea mea este că trebuie să îl reabilitaţi»“, i-am spus eu.
Piatra funerară a lui Horia Agarici
Nu a trecut mult şi acasă la comandant a venit Agarici. „Cum a intrat, a căzut în genunchi şi a început să plângă. M-a strâns în braţe şi mi-a zis: «Costică, am venit să-ţi mulţumesc că tu m-ai ajutat şi partidul m-a reabilitat. Mi-a dat casă, mi-a dat serviciu la Marina Militară la secţia torpile. Eu nu am putere să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut», i-a spus atunci eroul.
Pe aceeaşi temă:
Eroii din Primul Război Mondial, omagiaţi prin caravana care va străbate judeţul Constanţa
Plugarii de la Turtucaia, eroii dispăruţi fără urmă în Primul Război Mondial
Se încarcă comentariile...
