Emoţionanta poveste de dragoste dintre doi leproşi din pustiul dobrogean: „Mutilată, ciungă, cu două cotoare de os în locul tălpilor de la picioare, fu iubită“
0
În trecut, unii leproşi reuşeau să evadeze din lagăr, stârnind panică printre cei care îi întâlneau. Un trecător a avut curajul să asculte drama unui tânăr lovit de boala care mai întâi mutila, consemnând-o într-o publicaţie a anului 1933.
O poveste emoţionantă a unui lepros care a evadat din lagăr a fost publicată în revista „Realitatea ilustrată“ din anul 1933: „Noaptea opacă, de iarnă dobrogeană, se lipise parcă de ferestrele vagonului de clasa III-a, ca nişte plăci pătrate de ebonit, obloane de beznă. În vagon, pe băncile de lemn, în lumina slabă a lanternei cu ulei din tavan, cei trei călători dormeau.
Era un soldat tânăr, cu capela pe cap, o femeie de la ţară care adormise cu o boccea în braţe, de frică să nu i-o fure cineva, şi un om surprinzător, care se ghemuise într-un colţ, cu capul căzut în piept. Întâmplarea mă aşezase pe banca din faţa lui şi, de două ceasuri, îl observam cu atenţie: avea faţa cu umflături ulceroase, iar degetele de la ambele mâini îi căzuseră. Încă de mult încolţise în mintea mea bănuiala că e unul din acei leproşi, cari, în ţara noastră blagoslovită, evadează din când în când din „lagărul morţii lente”, ca să se plimbe cu trenul, să dea o raită pe acasă şi să contamineze în calea lor, sute de alţi indivizi. M-am tras cu groază la o parte, când leprosul deschise ochii, mici şi roşii, ca două împunsături de pumnal.
Ghicind probabil că l-am demascat şi că-l voi denunţa, leprosul s-a dat jos la prima staţie. Peste câteva zile însă, în apropiere de Medgidia, trecând cu brişca spre oraş, am văzut la marginea şoselei, aşezaţi pe parapetul şanţului, patru indivizi în zdrenţe, păziţi de jandarmi şi de săteni cu proţapi în mâini, ca şi când ar fi vrut să-i tragă în ţeapă. Erau leproşii evadaţi de curând din lagăr; şi pe cari jandarmii reuşiseră să-i prindă, după ce bolnavii aceştia colindaseră zeci de kilometri, semănând germenii oribilei boale în calea lor. Printre cei patru blestemaţi din şanţ, se afla şi omul din tren. M-am apropiat de el. Se pare că m-a recunoscut, fiindcă a mormăit un bună ziua.
Am simţit nevoia, în faţa privirii lui de chin, să-i şoptesc:
-Nu te-am denunţat eu... Ştii, în tren...
- Tot una e...
- Ce aşteptaţi aici?
- Ne odihnim, că nu mai putem merge. Vor să ne ducă pe jos până la lagăr. Dar trei dintre noi nu mai avem degete la picioare, ne-au căzut... Şi nu putem să mergem aşa, pe cioturi...
Un jandarm îmi arată pe unul din leproşi, fără un braţ, desculţ, cu labele de la picioare retezate:
-Mergea înaintea mea... L-am văzut când i-a căzut un deget de la picior... Şi nici n-a simţit... Când unul din ei voia să se ridice, ţăranii îndreptau lăncile de lemn spre el.
Leproşii... Ce ştim noi despre „ei” ? că erau, ca Lazăr, din Evanghelie, acoperiţi cu ulcere şi de plăgi, că erau cândva culcaţi de vii în coşciuge, ca să li se cânte psalmii morţilor, că au fost totdeauna alungaţi din cetăţi şi din sate, că putrezeau pe drumurile pustii, că până şi pasările sburau văzându-i, ca de nişte sperietori... Apoi, călătorii povestesc că sunt mii de leproşi în China, Indochina, în Indii, Madagascar, Hawai... Reporterii străini au văzut leproşii din puşcării. Se zice că şi în Europa sunt vreo 10.000. E cea mai „omenească” dintre boale, spun doctorii, fiindcă, în adevăr, lepra e privilegiul exclusiv al omului. Uneori, când un pachebot uriaş revine din Orient, pe bordul lui aduce un colonist sau un romancier, purtând sub cămaşa de mătase, primele pete gălbui, sinistrele cofetti ale leprei... Cum a ajuns lepra în ţara noastră?... Probabil tot pe calea mărilor, prin porturi...
Aproape o jumătate de zi m-am ţinut după cei patru leproşi... Cel pe care-l cunoscusem în tren mi-a vorbit de un mormânt, de lângă lagărul lor, acoperit de curând cu flori proaspete.
-Era o fată... O fată de 23 de ani, frumoasă...
Cum s-a contaminat oare de lepră, fata care zace acum in mormântul de lângă lagărul-leprozerie? O prietenă, un iubit? Poate că şi-a pus la gât, un colier din cele pe care le vând arabii în Orient, şi turiştii le aduc ca suvenir. La început, îi apăruseră pete pe trup, apoi febră. Avea pe atunci 16 ani. Doctorul, ca mai toţi doctorii europeni, nu recunoscu la început lepra. Figura, după cum spunea mama sa, i se umflă. Cearcăne şi pungi îi apărură sub ochi. Nările i se lărgiră. Genele îi căzură, fir cu fir. Părul i se deslipia, în smocuri. Într-o zi, fata apropie mâna de o sobă încinsă; vârfurile degetelor sfârâiră, arse, dar ea nu simţi nici o durere. Apoi, umflături îi apărură pe trup, pe membre, pe faţă, pe mâini. Aceste umflături, numite leprome, ulcerau. Răni oribile i se deschiseră la picioare şi pe dosul palmelor. Din spital în spital, ajunse in fine în faţa unui doctor care puse diagnosticul înfiorător: lepră. Când o duseră la leprozerie, era oarbă şi avea faţa oribil mutilată. În zadar i se administră, sub toate formele asimilabile, uleiul de Chaulonvogra, care se extrage dintr-o alună din Birmania, şi e unicul, dacă nu leac, cel puţin medicament ce uşurează durerile, la lepră. Mica leproasă îşi pierdu degetele unul câte unul. I se deslipiau de mână, ca nişte crenguţe uscate, putrede. Rănile de pe braţe se făcură atât de adânci, încât i se vedeau oasele. Leproşii din jurul ei şoptiau între ei, înfioraţi de moartea lentă a fetii: E fericita că e oarbă, şi nu se poate vedea... Şi totuşi, aşa, mutilată, ciungă, cu două cotoare de os în locul tălpilor de la picioare, fu iubită.
Tânărul lepros pe care-l întâlnisem în tren mi-a povestit cu o nespusă durere în glas, această idilă fantastică a vieţii lui.
Nefericita fată nu voia să moară. Era tânără. Soarele era cald. I se spunea că în grădină sunt flori, ce parfumează aerul. Prietenul său număra pasările ce se aşezau pe pomul din faţa fereştrii. Într-o după amiază, pe când se plimba în cârji prin curte, auzi voci pe care nu le cunoştea. Atunci, îngenunchiă... Şi căzu în nesimţire.
Leprosul moare foarte rar din cauza bolii lui. Aproape totdeauna o ftizie mizericordioasă îl ucide. Oarba se culcă într-o seară, cu pieptul zguduit de tuse. Spre ziuă, începu agonia. A doua zi de dimineaţă, nici nu murise bine, şi i se aduse coşciugul: o cutiuţă, un sicriu de copil. Fata nu mai cântărea decât 33 de kilograme. Aşa e regulamentul: leprosul mort e pus imediat in sicriu. Bolnavii voiră să poarte chiar ei cosciugul micei lor camarade de 23 de ani, până la groapă. Martiriul fetii se sfârşise... Un lepros tânăr o plânse aducându-i flori pe mormânt...
E omul acesta, leprosul evadat, care acum la de pe marginea şanţului, şi-mi arată mâna umflată cu degetele lucind. Pe dosul mâinii, i s-a deschis o rană, ca o monedă roşie, ce supurează.
- Tot mai speram că nu e lepră... Dar prima oară când am băgat mâna in foc şi am înţeles că e lepră, fiindcă n-am simţit nici o durere fizică, am crezut că înnebunesc: nu-mi mai puteam face nici o iluzie... În acest timp, tovarăşul lui de evadare se ridică penibil. Are picioarele drepte, înţepenite. Mâinile au degetele ţapene, încremenite în formă de ghiară neagră. La el, boala a avut tragicul capriciu de a-i atinge numai centrii nervoşi ai mişcării membrelor. E bătrân şi inert ca un butuc. În lagăr, un alt lepros îl ajută să se desbrace şi, uneori îl spală pe picioare, ceea ce produce bătrânului o plăcere evidentă, iar celălalt, în timp ce-l spală, murmură rugăciuni: „M-am umilit, Doamne, şi am ajutat semenului meu... Ajută-mă şi tu pe mine, Doamne...“
Şi acum am în minte, viziunea ţăranilor cu ţepi, cari ţineau la distanţă pe aceşti blestemaţi. Înfiorător egoism omenesc! La noi, leproşii trataţi şi azi ca în Evul Mediu evadează de mizerie şi neomenie, din leprozerii“, scrie autorul.
În 1897, autorităţile medicale române au decis luarea primelor măsuri de profilaxie publică faţă de lepră, decretând înfiinţarea unei leprozerii în localitatea Răchitoasa, judeţul Galaţi, mutată la începutul secolului al XX-lea, la Tichileşti, lângă Isaccea, în judeţul Tulcea, din Dobrogea. În 1916, ocupanţii bulgari ai Dobrogei au distrus leprozeria. Între 1918 şi 1928 leprozeria a funcţionat la Lărgeanca, în Basarabia. În 1928, leprozeria a fost înfiinţată la Tichileşti. De atunci, funcţionează fără întrerupere.
Vârsta celor aproximativ 20 de bolnavi care sunt trataţi aici variază între 45 şi 85 de ani. Datorită tratamentului la care sunt supuşi pacienţii, s-a reuşit oprirea evoluţiei clinice şi stoparea transmiterii bolii la descendenţi, în cele mai multe dintre cazuri, ceea ce a reprezentat o etapă deosebit de importantă în eradicarea leprei în ţara noastră.
Spitalul Tichileşti nu mai este o leprozerie, în accepţiunea veche a termenului, adică un loc de izolare. Aici, pacienţii sunt îngrijiţi şi primesc tratament de specialitate. Începând cu anul 2005, în unul din vechile pavilioanele ale spitalului funcţionează cel mai modern cămin de bătrâni din judeţul Tulcea, proiect realizat cu fonduri europene de dr. Răsvan Vasiliu.
Se încarcă comentariile...
