Cum a scăpat mareşalul Antonescu de 21 de generali loiali lui Carol al II-lea, acuzaţi de linguşire sau decăderea oştirii
0
Mareşalul Ion Antonescu a înlăturat din armată o serie de cadre militare de conducere superioară, considerate a nu fi corespuns împrejurărilor dramatice prin care trecuse ţara în vara anului 1940, la scurt timp după ce a preluat întreaga putere în stat.
Prin Legea Înaintărilor în Armată, spune istoricul Alesandru Duţu, au fost trecuţi în retragere „pentru incapacitate“ 80 de ofiţeri, între care un general de armată (Constantin Ilasievici), cinci generali de corp de armată (Florea Ţenescu, Ioan Ilcuşu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu, Gheorghe Argeşanu), doi generali de divizie (Gheorghe Mihail, Constantin Atanasescu), doi generali de brigadă (Victor Dombrovski, Gheorghe Liteanu), un contraamiral (Petre Bărbuneanu).
Pentru diverse alte fapte, au mai fost puşi în retragere alţi 84 ofiţeri, între care trei generali de divizie (Eugeniu Vârtejanu, Ioan Popovici, Aurel Aldea) şi şapte generali de brigadă (Gheorghe Tătaru, Constantin Papadopol, Ioan Teodorescu, Constantin Apostolescu, Ştefan Costescu, Radu Marinescu, Nicolae Ionescu). Pentru „necinste“ au fost scoşi din armată alţi 13 ofiţeri. În total, au fost epuraţi 21 de generali.
Înaltul-Decret nr. 3 094 din 7 septembrie 1940, prin care au fost scoşi din cadrele armatei generalii Constantin Ilasievici, Gheorghe Argeşanu, Florea Ţenescu, Ioan Ilcuşu, Gheorghe Mihail, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu, Gheorghe Liteanu, Victor Dombrowski, Constantin Atanasescu şi contraamiralul Petre Bărbuneanu menţiona că aceştia ,,au săvârşit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oştirii şi elementarele comandamente ale răspunderilor de ostaşi”.
Au mai fost acuzaţi de linguşire şi metode incompatibile cu ,,demnitatea de ostaş”, că au încurajat ,,neseriozitatea şi lipsa demnităţii ostăşeşti” determinând prin incapacitatea lor ,,decăderea oştirii” şi ,,pierderea graniţelor”.
La explicaţiile solicitate de generalul Florea Ţenescu, Ion Antonescu a răspuns: „Iubite Florea, nimeni în ţara asta nu te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi preţuiască valoarea profesională. Poţi să-ţi închipui cât de greu mi-a fost să-şi aplic această măsură şi ţie. Dar, te rog să mă crezi – frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aş fi procedat. Deplâng din inimă soarta care te-a aşezat în acest post de mare răspundere într-o situaţia dramatică pentru ţară. Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă. Cu regretul infinit că ar trebui să mă despart de tine în aceste vremuri cumplite pentru Ţară, îşi păstrez în inima mea aceeaşi admiraţie şi caldă prietenie“, notează istoricul Alesandru Duţu. „În cazul unora, măsurile au fost determinate de prevederile şi exigenţele legilor şi regulamentelor militare şi au fost corecte. În cazul altora au prevalat însă considerentele subiective şi nu profesionale, generalul Ion Antonescu folosind prilejul pentru a scăpa de opozanţi sau de persoanele incomode, mai ales de cele loiale fostului rege Carol al II-lea“, spune istoricul.
Cum a preluat Ion Antonescu puterea
Din domiciliu forţat la mănăstire, Ion Antonescu a ajuns în fruntea statului. Era perioada în care Carol al II-lea urmărea deţinerea puterii de către un regim autoritar şi aşa l-a adus pe Ion Antonescu la conducerea ţării. În ziua în care inspectorul de siguranţă însărcinat să-l anunţe pe generalul Antonescu, aflat cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, că este chemat de „Vodă la Palat“, o altă maşină a venit după el mai devreme, în zorii zilei.
Ulterior s-a stabilit că răpirea lui Antonescu a fost pusă la cale de Iuliu Maniu, care l-a informat despre intenţiile palatului. În acest scop, Maniu l-a pus la curent pe general despre situaţia din ţară şi i-a recomandat condiţiile ce trebuie impuse Coroanei cum ar fi abrogarea Constituţiei şi desfiinţarea camarilei. Din mărturisiri aflăm că o noapte întreagă au discutat Carol şi Antonescu, ocazie cu care generalului i-au fost prezentate documente ultrasecrete din arhiva sa personală.
În discuţie s-a adus şi problema împărţirii departamentelor statului, Carol cerându-i generalului să nu cedeze legionarilor decât trei dintre ele: cel al cultelor şi artelor, al Educaţiei şi Propagandei Naţionale.
După negocierile care au durat 60 de ore, legionarii au reuşit să obţină în guvernul de la 6 septembrie 8 din cele 14 departamente, în condiţiile în care tratativele au fost desfăşurate sub ochii celor doi miniştri ai Reichului la Bucureşti (Manfred von Killinger şi Wilhelm Fabricius), care trebuiau să rămână la Bucureşti până la soluţionarea „problemei româneşti“ .
Deşi iniţial regele nu a dorit să se întâlnească cu Horia Sima, liderul legionarilor, Antonescu a stăruit, rugându-l să îi transmisă un răspuns care să nu fie negativ. „Spune-i ce crezi că îl va calma mai bine, că tot mata ai să formezi Guvernul şi vei avea de furcă cu el, indiferent de hotărârea mea“.
A doua zi urmau să se întâlnească toţi trei: regele Carol al II-lea, Ion Antonescu şi Horia Sima pentru a discuta compoziţia guvernului. Între timp, Sima a trecut la ofensiva de a-şi trece toate departamentele şi a-şi impune programul legionar.
„A fost greşeala mea, recunoştea regele, întâi să accept a comunica verbal palatului cererile minimale ale lui Sima, în loc să-l fi avut la mână cu ele scrise şi semnate“, aflăm din relatarea lui Ioan Mocsonyi-Stârcea, industriaş, proprietar agricol şi diplomat român, fost colaborator al lui Nicolae Titulescu, secretar particular al regelui Mihai, apoi mareşal al Curţii Regale.
Abdicarea lui Carol al II-lea
În urma acestei situaţii, Carol al II-lea a abdicat, cu toate că, aşa cum afirma Mocsony, monarhia nu era ameninţată. Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Carol să nu-şi expună singurul moştenitor al tronului vremurilor vitrege prin care trecea ţara. El era de părere că problema continuităţii monarhice putea fi rezolvată printr-o regenţă sau locotenenţă regală, fiind dispus să o ia asupra sa, mai ales că Mihai devenea major abia la 21 octombrie 1942, dată până la care, socotea el, războiul putea fi terminat demult.
Ion Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Carol nici să-şi lase averea în ţară, lui Mihai, printr-un act de donaţie, care să-i dea lui Hitler impresia că abdicarea este reală.
Un alt regret al generalului a fost faptul că l-a lăsat să părăsească ţara cu trenul regal în care a luat ce a avrut şi pe cine a vrut, iar legionarii nu l-au controlat până la graniţă. În schimb, Carol şi-a respectat promisiunea – aceea de a nu se atinge de tablourile de colecţie ale lui Carol I.
Tot din mărturisirile lui Ioan Mocsonyi-Stârcea aflăm că în ultimele discuţii între Carol şi general despre problema evreilor, regele i-a spus să nu se lase influenţat de Hitler şi să-i extermine, întrucât România va pierde mult pe plan internaţional.
Ion Antonescu şi-a impus propriul regim la scurt timp. Antonescu s-a înfiinţat la palat, unde l-a somat pe Regele Mihai să-i semneze primele două decrete ale sale: prin care el a fost numit conducătorul statului, cu toate prerogativele ce decurgeau de aici: de la baterea monedei la declararea războiului sau încheierea păcii şi numirea primului ministru. În felul acesta, regele era scutit de orice răspundere în treburile statului.
Regele a fost obligat să rupă orice legături politice şi mondene apropiate şi să nu dea niciun comunicat către ţară fără ştirea lui.
Pentru siguranţa sa, Antonescu a cerut Serviciului Secret de Informaţii să urmărească cu mare atenţie orice mişcare a suveranilor şi anturajului lor.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
