Cum a salvat comandorul român Constantin Bălescu viaţa a 800 de marinari din flota imperială rusă

Comandorul Consantin Bălescu şi crucişătorul Elisabeta

În anul 1905, cuirasatul „Kneaz Potemkin Tavriseski”, torpilorul „Tsuape” şi torpilorul „Flagg” au ancorat în rada portului Constanţa, după ce echipajele acestora s-au răzvrătit. Un comandor român a respins cererea de extrădare, în ciuda presiunilor energice făcute de către consulul rus la Constanţa.

Conform biografiei publicate în volumul  „Războiul de întregire (1916-1919). Comandanţi militari români“, Constantin Bălescu s-a născut la 12 ianuarie 1864, în Turnu-Severin, fiind fiul lui Ion şi al Anetei. 

La 15 septembrie 1881 a fost admis, în urma unui concurs riguros, la Şcoala Navală din Brest, pe care a absolvit-o în anul 1883 cu gradul de sublocotenent de marină. 

La 1 august 1883, după absolvirea Şcolii Navale din Brest cu gradul de sublocotenent de marină, a fost repartizat în Corpul Flotilei, unde a îndeplinit diferite sarcini până în anul 1886, când a fost mutat la Inspectoratul Porturilor. 

Între 1886 şi 1895, a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Inspectoratului Porturilor şi Arsenalului Flotilei, fiind apreciat de către comandanţii săi direcţi. 

La 1 martie 1895 a fost mutat la Ministerul de Război, unde a activat în cadrul Direcţiei V Marină, participând la programele de dotare ale Corpului Flotilei de la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

La 1 aprilie 1897 a intrat în organica Diviziei de Mare, fiind numit secund pe crucişătorul „Elisabeta”, cu care a participat la efectuarea unor lucrări hidrografice ale portului Constanţa şi radei acestuia. De asemenea, a participat la manevrele regale, executând trageri de artilerie la ţintă şi lansări de torpile, fiind dat drept exemplu pentru „buna pregătire profesională”. 

La 1 octombrie 1898, odată cu înaintarea la gradul de locotenent-comandor, a fost numit comandant al Şcolilor Marinei, perioadă în care a susţinut  aducerea şcolilor la Constanţa şi instalarea lor într-un imobil adecvat.

Un moment deosebit de important al carierei sale a fost reprezentat de numirea la Administraţia Centrală a Războiului, la 1 aprilie 1902, structură în cadrul căruia a activat în funcţia de director al Direcţiei V Marină, până la data de 1 aprilie 1905, când a revenit la Divizia de Mare. 

Între 1905 şi 1909 a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Diviziei de Mare, Arsenalului Marinei şi Diviziei de Dunăre, Mari Unităţi din cadrul Marinei Militare în cadrul cărora şi-a desăvârşit pregătirea profesională, fapt ce s-a dovedit benefic în timpul campaniei din anul 1913 şi, mai ales, în timpul Primului Război Mondial.

La 25 iunie/8iulie 1905, trei nave de război aparţinând Flotei Imperiale ruse de la Marea Neagră, respectiv cuirasatul „Kneaz Potemkin Tavriseski”, torpilorul „Tsuape” şi torpilorul „Flagg”, au ancorat în rada portului Constanţa, după ce echipajele acestora s-au răzvrătit. 

Căpitan-comandorul Constantin Bălescu, care era comandantul Diviziei de Mare la acea dată, şi-a asumat libertatea de decizie într-o problemă delicată, cum era cea a debarcării marinarilor ruşi la Constanţa. Consultând „Codul internaţional”, potrivit căruia nu exista un acord de extrădare între România şi Rusia, căpitan-comandorul Bălescu a garantat viaţa şi libertatea celor opt sute de marinari ruşi, membri ai echipajelor răsculate, respingând în modul cel mai categoric orice posibilitate juridică de extrădare, în ciuda presiunilor energice făcute de către consulul rus la Constanţa pe lângă autorităţile române. 

La 28 iunie 1911 a fost mutat în Statul Major General, funcţie pe care a îndeplinit-o doar câteva luni, dar care l-a propulsat, la 1 aprilie 1912, la comanda Marinei Militare, apoi la Marele Stat Major, începând cu data de 24 ianuarie 1913.

La 10 mai 1913 a fost înaintat la gradul de contraamiral, continuând să ocupe funcţia de director al Serviciului Marinei. 

Participarea României la Primul Război Mondial, alături de Antanta, începând cu 14/27 august 1916, l-a găsit pe contraamiralul Constantin Bălescu în funcţia de director superior al Marinei din Ministerul de Război, dar şi în calitatea de preşedinte al Consiliului Consultativ al Marinei. 

În urma reorganizării armatei române începută la sfârşitul anului 1916, în anul 1917 a fost numit comandant al Marinei Militare. În această calitate, a dirijat şi îndrumat, din Marele Cartier General, acţiunile Marinei române în misiunile pe care această armă le-a executat pe Dunăre şi în Marea Neagră. Sub comanda sa, în vara şi toamna anului 1917, Marina Militară a înregistrat o serie de succese, cele mai importante fiind bombardarea cu eficacitate a poziţiilor inamice de către bateriile Marinei şi artileria monitoarelor. 

În condiţiile demobilizării marinarilor din Flota de operaţiuni pe Dunăre, ministrul de Război a aprobat cererea contraamiralului Constantin Bălescu prin care se solicita întoarcerea în ţară a echipajelor navelor noastre comerciale care se aflau la Sevastopol şi care fuseseră închiriate Flotei ruse pe perioada războiului.

Începând cu luna octombrie 1918, odată cu decretarea celei de-a doua mobilizări, navele Marinei Militare, acţionând pe baza ordinelor sale energice, au îndeplinit misiuni de capturare a materialului naval german şi de alungare a echipajelor inamice.

La data de 3 noiembrie 1920, a demisionat şi a predat comanda Marinei Militare.