Cum era să fie pierdută Dobrogea după Războiul de Independenţă din cauza unor funcţionari publici corupţi
0
Împărţirea pământului în Dobrogea către noii şi vechii locuitori s-a dovedit un exerciţiu de românism pentru funcţionarii publici de la 1878. Provincia risca să devină iarăşi străină - atrăgeau atenţia cronicarii vremii.
După revenirea Dobrogei la patria-mamă, în urma Războiului de Independenţă de la 1877, statul român a început operaţiunea de populare a provinciei în care românii ajunseseră minoritari, sub stăpânirea de secole a Imperiului Otoman. Pământul întins al Dobrogei era principalul avantaj cu care monarhia îmbia românii să treacă Dunărea pentru a se stabili aici.
Împărţirea terenurilor era, însă, o treabă care s-a dovedit mai complicată, astfel că statul a rezolvat-o funcţionăreşte prin angajaţii săi. Dintr-un condei se trezeau proprietari peste suta de hectare inclusiv bulgarii din Dobrogea, ce reprezentau un potenţial risc pentru siguranţa graniţei cu ţara vecină.
În cartea sa documentară „Constanţa pitorească cu împrejurimile ei“ (1908), publicistul Ioan Adam explica felul discreţionar în care s-a făcut împărţirea terenurilor.
„Bărbaţii noştri politici din urmă, ameţiţi de vârtejul primelor cuceriri, au crezut că opera de consolidare a statului s’a încheiat cu Independenţa şi Regatul şi atunci s’au îndepărtat cu gândul de la chestiunile cele mai mărunte, care privesc viaţa şi stăpânirea economică – pentru ca, cuprinşi de ambiţiuni personale, să se arunce în nebunia întreprinderilor politice de până azi, care au slăbit şi corupt ţara. Dobrogea a fost lăsată pe seama inginerilor hotarnici improvizaţi şi-a funcţionarilor goniţi din ţară. Pământurile cele goale şi întinse s’au dat atunci cui s’a nimerit. În timpul acela s’au împroprietărit şi bulgarii din Tulcea, care erau aşezaţi acolo de după războiul Crimeii, veniţi din Bugeac şi din sudul Rusiei“, scria Adam.
Dai bacşiş să ai, dai bacşiş să n-ai
Funcţionarul public relata cum se făcea împărţirea pământului, după criterii aleatorii, impulsionate doar de veşnicul bacşiş. Culmea, oamenii dădeau uneori bacşiş ca să nu primească atâta pământ, greu de lucrat.
„Se zice că cei care lucrau la împărţirea pământului, plictisiţi de pustiul Dobrogei, nu ştiau cum să se scape odată de atâta ţarină. Când venea bulgarul să-i dea pământ, ai noştri îl trecea la tablou cu 100 hectare. Bulgarul speriat şi bănuitor protestă cât putea şi se ruga: <Bre inginer, fă hatâr la mine şi trece-mă numai cu 50 hectare, dau şi bacşiş...>“
Adam scrie că metoda de împroprietărire haotică ar fi însemnat dezastrul provinciei dacă n-ar fi existat o categorie de români gospodari veniţi de peste Dunăre, care au primit pământ şi au cumpărat terenuri de la ceilalţi, cu banii strânşi de ei. Românizarea abia începută şi ameninţată de distribuirea funcţionărească a pământurilor a fost astfel salvată de românii din arcul carpatic, care intuiseră şansa de a prospera aici.
„Ceea ce s’a făcut acolo s’ar fi făcut de alţi străini în toată Dobrogea, dacă norocul nostru ca stat n’ar fi adus aici pe mocani, ca să oprească cu îndărătnicie ameninţarea de a pierde din mâini o provincie pentru care se făcuseră atâtea sacrificii. Îndoiala şi bănuielile îndepărtau pe toţi de la dragostea acestor locuri. Se vorbea cu teamă şi numai la ureche despre temeinicia acestei stăpâniri noi. Statul nu ştia cum să scape mai repede de întinsele pământuri. Se dădeau străinilor moşii întregi numai c’o simplă petiţie şi c’un bacşiş pentru cei care măsurau. În nestatornicia şi ameninţarea aceea, numai mocanii au avut curajul şi încrederea în destinele Dobrogei şi atunci şi-au întors pungile lor pline cu galbeni împărăteşti, au vândut ce au avut, au împrumutat şi s’au pus de-a curmezişul soartei cele rele care ne ameninţa salvând astfel prima cucerire a dorobanţilor noştri. Azi când lucrurile s’au statornicit şi cei care dormiseră au deschis ochii - văzându-se că mocanii formează stratul de rezistenţă în Dobrogea - s’au găsit bicisnici şi pătimaşi care să cârtească cu invidie împotriva lor şi să-i numească cotropitori“.
Mocanii erau oieri din Transilvania veniţi în căutare de pământuri întinse pentru hrana turmelor. Speriaţi de pierderea Basarabiei, care fusese cedată Rusiei contra Dobrogei, ei se refugiaseră pe pământul cel nou care-şi aştepta noi locuitori. Mocanii povesteau cum au trecut Dunărea în Dobrogea şi toate drumurile erau numai un behăit şi convoiuri de bejenie. „Dobrogea era pustie şi sălbatică. Unde să ne aşezăm şi ce să facem? Parale aveam şi oi destule, dar aici nu era nici o linişte şi nici un sprijin. Pei ci şi colea întâlneam câte un sat tătăresc, dar nu te puteai înţelege cu nimeni. Stăteam şi noi gata de ducă. În vremea asta de nedumerire, numai auzim că vine prin Dobrogea ministrul cel mare, cuconul Mihalache Kogălniceanu, pe care noi îl cunoşteam încă de la Drănceşti, din Fălciu. Am alergat cu toţii înaintea lui şi pune-te pe jălanie, că la ce pacoste am căzut aici. <Măi băieţi, ne-a zis el, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce-aţi aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi>“, au relatat mocanii.
Dobrogea gospodarilor
În călătoria sa de-a lungul Dobrogei, îndeosebi în jurul Constanţei, Ioan Adam consemna cu încântare şi mândrie nereţinută cum oamenii locului învăţaseră să fie buni pământeni şi ridicau case frumoase, care înseninau peisajul.
„Evoluţiunea şi propăşirea satelor din Dobrogea se poate urmări bine mai ales după înfăţişarea generală a locuinţelor. Te uimeşte frumuseţea şi trăinicia caselor, Pretutindeni fereşti largi, pridvoare cioplite cu măiestrie în lemn, coridoare lungi deasupra prispelor ridicate. În toate vezi bunul gust şi tragerea de inimă către frumos.
Vitele lor sunt bine îngrijite, caii adevăraţi şoimi, iar căruţile lor legate în fer umplu văile cu huruitul lor metalic. Şi schimbarea aceasta de gusturi şi pricepere nu s’a făcut prin vreo pregătire anumită. Prefacerea a venit aşa, ca o necesitate naturală, pentru nişte oameni înzestraţi, care-şi căpătaseră independenţa muncei şi desrobirea lor sufletească“, observa Adam.
Cronicarul Dobrogei nu-şi putea stăpâni bucuria despre mersul lucrurilor, într-o regiune redobândită de statul român în urma Războiului de Independenţă din 1877.
„E în adevăr îmbucurător să vezi, alături de casele mai noi şi frumoase ale ţăranilor dobrogeni, ridicate acum când s’au simţit bogaţi - vechile bojdeuce, cu tipul lor clasic, joase, cu uşa strâmbă şi lăsată, cu fereştile rotunde cât palma, cu acoperământul de rogoz putred. În afară de îmbunătăţirea vieţei, starea aceasta prosper a gonit dintre oameni viţiile, cum e lenea, beţia şi risipa. În Dobrogea se poate vedea, ca într’o carte deschisă, cum se poate regenera un neam, prin trai bun şi independenţă sufletească“, constata plin de speranţă autorul.
Ioan Adam (26 noiembrie 1875, Vaslui - 18 mai 1911, Iaşi) era secretar al Primăriei Constanţa, când vizionarul edil-şef Ion Bănescu, cel care a modernizat oraşul de la malul mării, i-a dat ca sarcină de serviciu să scrie o carte, un ghid turistic-literar, despre Constanţa şi împrejurimile ei. Adam era cunoscut în urbe ca publicist, fiind profesor de română şi magistrat cu titlul de doctor în Ştiinţe juridice obţinut la Bruxelles. Volumul „Constanţa pitorească, cu împrejurimirile ei - o călăuză cu ilustraţii“ despre Dobrogea s-a bucurat de aprecierea Academiei Române, a fost tipărit din nou, de Centrul Cultural Judeţean Teodor T. Burada. Ediţia anastatică a apărut la Editura Next Book în 2016.
Pe aceeaşi temă:
Cuvintele prin care Mihail Kogălniceanu i-a convins pe români să se stabilească în Dobrogea la 1878
Se încarcă comentariile...
