FOTO Aventura de marinar a lui Sergiu Nicolaescu. „Era tare cuminte şi cam nătăfleţ“
0
În septembrie 1947, candidatul Nicolescu P. Sergiu Florian era primul dintre cei 50 admişi la Şcoala Navală din Constanţa. Cu acest nume figurează regizorul în Monitorul Oficial nr. 296 din 22 decembrie 1947. Colegii care au absolvit au ajuns amirali.
În septembrie 1947, candidatul Nicolescu P. Sergiu Florian era primul dintre cei 50 admişi la Şcoala Navală din Constanţa. Cu acest nume figurează regizorul în Monitorul Oficial nr. 296 din 22 decembrie 1947.
Adolescentul de 17 ani era foarte bine văzut în Armată datorită relaţiei cu generalul Gheorghe Cambrea, despre care toţi ştiau că îi este unchi, fiind unul dintre fraţii mamei sale. Cambrea comanda Divizia Tudor Vladimirescu, una dintre cele două divizii însărcinate cu recuperarea prizonierilor de război de pe frontul de est. „El este adevăratul comisar Moldovan“, avea să spună mai târziu regizorul Sergiu Nicolaescu.
Din cauza ocupaţiei ruseşti, cursurile Şcolii Navale au început la Sibiu, acolo unde noii militari au făcut instrucţie şi au depus jurământul. Nicolaescu a fost desemnat comandant de companie. Era 12 decembrie 1947. „Pe un frig de minus 12 grade Celsius, noi, studenţii de la Marină, eram cel mai prost îmbrăcaţi. Nu aveam mănuşi precum infanteriştii. Ceremonialul depunerii jurământului a fost în piaţa centrală. Dârdâiam cu toţii de frig“, rememorează viceamiralul Corneliu Enăchescu, coleg de şcoală navală cu Sergiu Nicolaescu.
La 22 decembrie, marinarii au primit permisie de Sărbători, cu ordin de serviciu să se prezinte după Anul Nou, la 8 ianuarie 1948, la Bricul Mircea, în Portul Constanţa. Şcoala Navală şi anexele sale erau ocupate de trupele ruseşti, astfel că elevilor nu le rămânea la dispoziţie decât nava-şcoală. Acolo dormeau, acolo mâncau, acolo făceau cursuri, acolo făceau instrucţie. Cazarma, situată sub puntea principală a bricului, era multifuncţională. Elevii dormeau în hamace, pe care le strângeau dimineaţa şi organizau apoi sala de cursuri, pe mese cu picioare pliante, cu tablă şi cretă.
Coleg de hamac cu Sergiu Nicolaescu era Corneliu Enăchescu. „Când am venit pe bric, toţi aveam câte ceva de acasă, haine, mâncare – turtoaie de fapt, era mare sărăcie şi foamete după seceta din 1946. Sergiu îşi adusese de acasă cărţi. Se vedea că era de familie bună. M-a uimit la el că citea numai cărţi de istorie navală, militară. Avea o carte care descria bătălia de la Salamina, purtată de greci acum 2.000 ani“, rememorează viceamiralul.
Deşi era comandant de companie, Sergiu Nicolaescu nu se omora după rigoarea militară. „Era un tip introvertit, deloc comunicativ. Îi plăcea sportul, îi plăceau ramele, canotajul“, povesteşte viceamiralul Ilie Ştefan, alt coleg de-al regizorului.
Viceamiralul se uită cu lupa la fotografiile lor din Şcoala Navală. Priveşte nostalgic chipurile tinerilor de altădată: „Nu-mi dau seama care este el. Abia mă recunosc pe mine“.
Viceamiralul Corneliu Enăchescu este mai degrabă amuzat de calităţile de militar ale lui Nicolaescu: „Era foarte cuminte, grăsuţ, copilăros şi cam nătăfleţ. Când ne dădea comanda, nu spunea «Drepţi!». Zicea «`epţi!» Era foarte legat de mama lui, îl cocoloşea. Când a venit la unitate, mama lui i-a adus pernă, plapumă şi o păturică. Se vedea că nu e obişnuit cu regimul auster din Armată“.
Elevii de la Marină aveau mare trecere la fete. „Ieşeam cu elevele de la liceele Domniţa Ileana (actualmente Mihai Eminescu) şi Carol I. Ne invitau la ceai, ne serveau cu prăjiturele de casă şi ascultam muzică la patefon. Dar Sergiu nu ieşea în evidenţă, am fost surprinşi cu toţii când am văzut mai târziu ce mare cuceritor a ajuns“, râde viceamiralul Enăchescu.
Într-un interviu acordat revistei Tango în aprilie 2010, regizorul mărturisea că la 5 ianuarie 1948, tatăl său fusese arestat. Lunile de la Marină aveau să treacă greu, aproape insuportabil pentru viitorul regizor. În primăvară, elevul caporal Nicolaescu a dispărut de la Şcoala Navală. Fără niciun semn, fără nicio avertizare. Colegii lui regretă şi acum felul în care s-a despărţit de ei: „A plecat fără o strângere de mână. Pur şi simplu, n-a mai venit. Nicio explicaţie, nimic. Ne-am trezit doar că Nicolaescu nu mai este. Rigoarea militară nu este uşoară, probabil s-a împăcat greu cu situaţia. El nu ne-a spus niciodată de ce a plecat“.
Nicolaescu a păstrat legătura peste ani cu foştii colegi de la Marină. „Cu colegii noştri din Bucureşti era chiar apropiat, unul dintre ei, Mihai Crişan, i-a fost consultant la filme. Ne auzeam la telefon, ne întreba ce mai ştim de colegi, de profesori, dacă suntem sănătoşi. Tot ne promiteam că ne vom revedea, dar... “, îi pare rău viceamiralului Enăchescu.
În anii `70, viceamiralul Ştefan a apelat la regizor într-o chestiune personală. Fiica sa cea mare, Monica, voia să se facă actriţă. „Am vorbit cu Sergiu: «Te rog eu frumos, scoate-i ideile astea din cap». Fata a plecat la Bucureşti, unde a stat de vorbă cu el. Nu ştiu ce a putut să-i spună, cum a convins-o, cert e că Monica a renunţat la actorie. S-a îndreptat spre Litere“, zâmbeşte viceamiralul.
Colegii lui Sergiu Nicolaescu aveau să termine Şcoala Navală în 1949. Cei 26 absolvenţi, care au supravieţuit regimului militar din studenţie, urmau toţi o carieră în Marină. Dintre ei, 5 au intrat în categoria amiralilor. Toţi au avut funcţii de conducere în Marina Militară. Şeful de promoţie, Tudor Simion, a fost recrutat la Academia Militară de la Leningrad, devenind comandant la 25 ani şi ajungând să conducă flotila Dunăre.
Dacă şi-ar fi păstrat aplecarea spre învăţătură şi ar fi trecut de furcile caudine ale disciplinei militare, primul admis Sergiu Nicolaescu ar fi putut fi şeful de promoţie al Şcolii Navale din Constanţa. Viaţa lui ar fi urmat alt curs, a unui militar de carieră care atinge apogeul profesional, cu gradul de amiral de Marină.
Destăinuiri
„Eu am terminat liceul în doi ani. Am făcut de două ori două clase într-un an. Am terminat liceul la 16 ani, am dat la trei facultăţi, am intrat la toate trei, dar am plecat la marină. Visul meu a fost întotdeauna să fiu ofiţer de marină. Ştiam pe dinafară toate navele de război, cu date precise, număr de tunuri, de ofiţeri. Am intrat primul pe toate unităţile militare. Dar pe 5 ianuarie 1948 l-au arestat pe tata şi m-am reformat de la Marină, după nici doi ani de şcoală. A trebuit să mă angajez că muncitor că să întreţin casă. În toamna aceluiaşi an am intrat la Politehnica. Vroiam să-mi continui studiile, chiar dacă lucrăm în fabrică şi făceam sport de performanţă. Am trăit clipe grele, şi la marină şi după aceea. Tot ce era mai prost în acea perioadă am trăit eu. Acum, privind în urmă, nu-mi vine să cred prin ce am trecut“, declara regizorul Sergiu Nicolaescu în interviul din Tango.
Pe site-ul sergiunicolaescu.ro, regizorul scria:
„1948 - La terminarea liceului, intrasem la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnică şi Scolala de Ofiţeri de Marină. O alesesem pe ultima. În momentul abdicării regelui eram în prima mea vacanţă de student. Tata era inginer de drumuri şi şef în acest domeniu pentru Banat şi Transilvania. Lucra pentru rege, la Săvârşin şi, astfel, i s-a propus să plece cu acesta, când a părăsit România. A vrut să mă ia şi pe mine, dar s-a razgândit, a rămas.... iar pe 5 ianuarie 1948 a fost arestat. Eram acasă şi l-am însoţit până la localul Poliţiei din Timişoara. Tata a stat nejudecat cam un an; adus la Bucureşti a fost anchetat chiar de Nicolschi, în clădirea Senatului de astăzi, pe atunci Minsterul de Interne. A fost condamnat la 7 ani, în urma unui proces tipic comunist, ajungând la Canal. A murit în '94, avea 92 de ani. Sunt însă fericit că a apucat căderea comunismului.“
Valerian Sava, critic de film: Sergiu Nicolaescu a excelat în onestitate şi profesionalism Sergiu Nicolaescu n-a fost mai deloc un practicant, necum un promotor al filmului de autor, incît a-l judeca, a-l elogia ori contesta în afara statutului de realizator-dirijor, mai mult sau mai puţin norocos, al unei sinteze, ar ignora şi din nefercire ignoră efectiv, flagrant, o rigoare a onestităţii şi profesionismului în care a excelat în tinereţe şi uneori mai tîrziu cel plecat dintre noi
Cătălin Sturza, editor de carte la Curtea Veche: Ce rămâne după Sergiu Nicolaescu În conflictul dintre generaţia tânără de cineaşti creativi, cu premii internaţionale, dar fără acces la banii CNC, şi vechii dinozauri secătuiţi de creativitate, dar cu acces la fondurile de stat, Sergiu Nicolaescu era întruchiparea gărzii vechi, ce nu renunţă şi nu se predă.
Se încarcă comentariile...
