Unul dintre cele mai controversate filme ale Epocii de Aur a trecut de cenzură pentru că Elena Ceauşescu a adormit. Relaţia lui Mircea Daneliuc cu cenzura
0
Cenzura comunistă a provocat situaţii hilare în cinematografia românescă. Protagonisul uneia dintre acestea a fost regizorul Mircea Daneliuc(72 de ani). După ce a terminat unul dintre filmele sale, „Ediţie specială”, a cărui acţiune se petrece în perioada perioada interbelică, regizorul a fost întrebat: "Unde sunt comuniştii? Trebuie să introducem comuniştii." Un alt film a trecut de ultimul filtru, Elena Ceauşescu, pentru că tovarăşa a adormit.
Mircea Daneliuc, regizorul cunoscut pentru filmele subversive lansate în timpul regimului comunist a vorbit despre cariera sa la Transilvania Talent Lab. Mircea Daneliuc(72 de ani) crede că, astăzi, calitatea spectatorilor care merg la filme a scăzut foarte mult faţă e perioada comunistă, întrucât tinerii de astăzi nu mai citesc. În aceste condiţii comunicarea dintre regizoru şi publicul lui are se suferit. Întrebat ce e de făcut, Daneliuca spus:
„Cred că sitemul trebuie schimbat în întregime. Mă refer la aprobările de scenarii din sistemul de stat, pentru că sistemul privat nu prea funcţionează. Nu prea văd privaţi care să facă filme cu banii lor, tot statul subvenţionează acum cinematografia, iar dacă statul va intra în incapcitate de plată va cădea cinematografia definitiv. Acum, dintr-o eroare pe care au făcut-o generaţiile mai tinere decât mine – anume aceea de a promova scenarii pe baza unui credit dat de premii internaţionale luate au împins cinemtografia românescă în impas. Premiile sunt o invenţie mediatică. Nu am cunoscut un singur exemplu de un premiu care să fi făcut ceva favorabil unei culturi, să fi îmbunătăţit cultura unei ţări. Premiile au avut efect doar asupra egoului unui creator. Cred că sistemul ar trebui readus la valori şi nu la tinichele. Dacă aş avea puterea, timpul şi vârsta, aş aduce sistemul cinematografic la valoarea scenariului, nu la trecute cuceriri de notorietate. Valoarea nu este dată de premii. Pot să vă dau multiple exemple de premii mari ce au fost însoţite de filme mediocre, româneşti, cel puţine. Valoarea nu e dată de premii pentru că nu artiştii au inventat premiile, ci ziariştii le-au inventat. Puteţi să vă imaginaţi o dispută, în Renaştere, între Michelangelo şi Rafael legată de cel ce are mai multe premii şi care e mai bun dintre ei, pare ridicol”
Cum se „adăugă” comuniştii, într-un film terminat
Credeţi că prin filmele dumneavoastră făcute înainte de 1989 aţi spus tot ce era de spus despre acele vremuri?
Cred că filmele pe care le-am făcut explică suficient epoca aceea. Majoritatea filmelor mele de atunci sunt de actualitate. Am făcut şi un film despre perioada interbelică, dar a fost foarte cenzurat. Al doilea lea film pe care l-am făcut se chema <<Foc în iarbă>>, dar a fost difuzat sub titlul <<Ediţie specială>>. Filmul a avut o evoluţie foarte specială. După <<Cursa>> am început să fiu curtat de misiţii regimulu de pe la diferite case de filme. Cei care scriau scenarii aveau regizori care le făceau filmele. Eu nu aveam un tutore de tipul acesta. M-au abordat mai mulţi, să le fac scenariile. A venit la un moment dat domnul care iscăleşte alături de mine scenariu la filmul Cursa, să-mi ofere o poveste cu ilegalişti, cu un ziarist care descoperă o crimă şi moare la final. Faţă de presă eu am avut şi am o mare stimă, dar atunci presă era comandată total, nimic nu se scria din proprie iniţiativă. Mai scăpa câteodată Păunescu. A face un film despre un ziarist care vrea să descopere ceva, mai ales plasată într-o perioadă apropiată, era o tentaţie. Problema este că scenariul era plin de comunişti. Atunci m-am fofilat. I-am spus: <<Aş face un film aşa, dacă e cu pistoale mai multe>>, Nicolaescu începuse să facă <<Cu mâinile curate>> şi era un gen de rivalitate. Am zis că fac un film de genul acela, dar să fie cu mai multe pistoale, dar fără comunişti. <<Dacă scoateţi comuniştii, şi e doar despre un ziarist, fac filmul>>.
Am fost în Moscova la un festival. Când m-am întors, omul meu m-a aşteptat la aeroport, flutura scenariul. A zis: <<S-a modificat scenariul, am scos comuniştii>>. Atunci am zis. <<Hai să-l facem>>.
După ce am făcut filmul, la vizionare a venit Dumitru Popescu şi a zis: <<dar, comunitşii unde sunt?>> Imaginaţi-vă că pe un film gata făcut vine cineva şi-ţi zice: <<băgaţi comuniştii>> . E o nebunie. Cum intri în scenariu să creezi secvenţele de cauzalitate. A fost îngrozitor. Aveau un plan de tăieturi la film şi dacă reuşeasu să scoată câte un cadru mergeau victorioşi cu pelicula la Consiliul culturii. La un moment-dat au început să mă ameninţe că nu voi mai pune niciodată mâna pe aparatul de filmat, că nu mi văd platoul niciodată. Adevăul este că mă cam speriaseră. Exista precedentul cu Mircea Săucan, care dispăruse din cinematografie după câteva filme de actualiate pe care le încercase. Îi credeampe cuvânt.Dacă îmi spuneau că zbor de peste tot, aşa s-ar fi întâmplat. Am încercat un compromis, să fac un film igienic, să fie şi comuşti, dar măcar să fie cu faţă umană, să aibă o psihologie, să poţi să-i crezi. Treaba asta a durat vreo 7 luni, în care erau călare cu mine la masa de montaj. Am invocat că trebuie mai mulţi bani pentru a insera comunişti în filme. Trebuia s-o luăm de la capăt cu filmatul, cu machiatul oraşului, ca să semene cu perioada interbelică. Au spus că nu contează, dăm cât trebuie, doar să se facă. După ce am terminat cu treaba asta, au luat filmul sub braţ şi l-au dus la diverse festivaluri. Eu aşteptatm să aprobe un proiect pe care-l doream. Atunci mi-am dat seama că nu e compromis cu ăştia.
Ce scria presa comunistă despre Ediţie specială
În România liberă a apărut în1978 următorul text despre filmul „Ediţie specială”: „Film cu transformarea unei conştiinţe, urmărind dincolo de spectaculosul epic al situaţiilor pe care le traversează personajele în realitatea social-istorică românească a anului 1939.
Calitatea de reporter al faptului divers la un ziar neangajat politic, dar axat pe componenta senzaţională a evenimentelor cotidiene, îi oferă lui Olaru posibilitatea de a pătrunde în culisele Siguranţei. Salvînd întîmplător de la o iminentă arestare o comunistă, Olaru intră în conflict cu „oficialităţile" fiind la rîndul său suspectat, urmărit, maltratat. Goana după senzaţie se transformă într-o luptă pentru conservarea dovezilor indubitabile înregistrate pe pelicula aparatului de fotografiat, ce atestă complicitatea Siguranţei cu legionarii, provocările agenţilor poliţiei, anchetele ilegale purtate cu mijloace brutale provocînd crime nepedepsite.
Mi-am propus să merg contra curentului
Ce aţi făcut după această experienţă?
Am spus că la film următor nu mai fac nicio concesie ideologică, chiar dacă vor da cu mine de pămât. Am stat vreo jumătate de an şi a uitat toată lumea de mine, până când mi s-a aprobat <<Proba de microfon>>. Am zis: <<acum ori niciodată>>. N-am avut nicio reţinere la filmare, mi-am propus să rup stilul filmelor, să merg contra curentului, să merg până în plăsele. Spre stupoarea mea a mers destul de bine. Filmul era o noutate şi pentru ei şi nu reuşeau să înţeleagă. Credeau că e altceva, nu ştiau cum să-l apuce şi aşa am scăpat.
Relaţia cu cenzura
Aţi reuşit să regizaţi câteva dintre cle mai controversate filme ale perioadei comuniste, cum aţi reuşit, care era relaţia cu cenzura?
E subiectul care mi-a provoacat cele mai mari migrene, pentru că îmi place cel mai puţin să vorbesc despre el. E o chestiune de care fiecare ne-am izbit, într-un fel era în sistem, aşa cum te izbeşti azi – de ideea redevenţelor pe care le aduce filmul cutare. Slavă Domnului că deocamdată creditele CNC şi ale Ministerului Culturii nu sunt rambursabile, pentru că dacă ar fi aşa, nu ai putea face filme numai dacă filmul se vinde bine. Creatorii care într-adevăr ar avea valorare ar fi excluşi. Cu cenzura m-am descurcat cum putut, cu mai multă duritate decât alţi colegi, dar tot o strategie e şi aia.
A aruncat carnetul de partid pe masă
Există o legendă care spune că în timpul discuţiilor despre difuzarea filmului Glissando, într-o şedinţă la studiourile din Buftea v–aţi depus carnetul de partid pentru a forţa prezentarea filmului în cinematografe. Este adevărat?
Da, este adevărat. Se întâmpla în 1984, acum dacă vrei să ieşi din UNPR sau de la liberali, îţi dai carnetul, faci o hârtie şi-ţi dai demisia. Nu se întâmplă nimc. Atunci exista partidul unic şi pentru a ţine ţara în frâu nu erau tolerate experienţe disidente. A le arunca carnetul pe masă era o chestie noua şi pentru ei şi pentru mine. Şi ei erau în corzi pentru că era pentru prima dată când cineva a îndrăznit să facă asta. Eu credeam că îmi vor urma exemplul colegii, era ceva să îşi arunce vreo 400-800-1.000 de oameni carnetele pe masă. Însă ei au aşteptat să vadă ce păţesc. Nu-i judecaţi că nu ştiţi ce perioadă era atunci. Eu devenisem brusc râios, cei cu care vorbeam erau ascultaţi.
Elena Ceauşescu, verdictul final
O altă legendă se referă la tot la filmul Glissando. Din cauza scandalului, decizia finală privind difzarea filmului urma să fie luată de Elena Ceauşescu. Legenda spune că tovarăşa a adormit în timpul filmului şi s-a trezit la secvenţa în care un actor îi zice lui Ioardache (care interpreta personajul principal-nr): << Jidanule!>>. Tovarăşei nu i-a plăcut şi a cerut schimbarea termenului, care a fost schimbat în antihristule. Abia apoi, filmul a primit viza.
Daneliuc: „A fost şansa mea că am scăpat numai cu asta. Era ultimul foc. Am fost tocat până atunci de toţi activiştii. Dacă la ea se producea ruptura definitivă, filmul ar fi ajuns la topit.
Este adevărat că după filmul Iacob vi s-a înmânat paşaportul să plecaţi în SUA?
Este o legendă, nu mi-au dat paşaportul, dar mi-au creat condiţiile de a rămâne acolo. Au fost de acord că o să pricep singur ideea. În 1988, după ce am scos <<Iacob>>, m-au trimis în SUA cu o bursă Fullbright timp de 6 luni. Ei au fost siguri că rămân, chiar au răspândit zvonul că am rămas în SUA. M-am dus la un notar în New York şi am plătit o taxă de 100 de dolari pentru un act în care am scris că am pretenţia ca Cecilia Bârbora să primească raţia de ulei şi de zahăr. Omul refuza să priceapă ce e cu raţia, dar totuşi mi-a pus ştampila. Totuşi, m-am întors. Nu-mi plăcea cum se făceau filmele din America. Un regizor din est nu se apucă de capul lui să facă filme – tot la un şmecher cu bani de acolo se duce pentru a-l sponsoriza. Am zis că decât aşa, mai bine mă întorc în ţară. Şi m-am întors.
Festivalurile nu mai sunt ceea ce au fost
Regizorul crede că nici criticii de film care acordă premii acestor filme nu sunt formaţi într-o ambienţă universitară şi culturală „foarte precisă”. Întrebat dacă se referă, în acest context, şi la critica de film din străinătate, Daneliuca spus:
„Critica străină de film este inferioară faţă de cea autohntonă- sist lor condce la a expedia în câteva fraze o părere despre un film făcând de cele mai multe ori înşirând distrib şi caracterizând filmul prin câteva fraze care la fel de bine se pot lipi de orice peliculă, nu neapărat de cea în cauză. La noi s-au aplicat analize mai profunde vis-a-vis de ce se întâmplă în cinematografia autohtonă.
În condiţiile în care se produc foarte multe filme peste tot în lume, nu credeţi că premii precum cele Cannes au un rol pozitiv în a ajuta publicul să aleagă ce vizionează?
Festivalurile au decăzut foarte mult, începând cu Nobelul, dacă vreţi să avem o discuţie despre cine a luat Nobelul pentru literatură vă fac o listă de mediocri care au luat premiul. Festivalurile, în general, au decăzut foarte mult pentru că au început să se acode premii conjuncturale, au fost ani – în care s-a acorda Chinei, care era o putere economică în ascensiune, în alţi ani s-a împins spre Iran, în alţii spre România, spre Suedia. Nu întodeauna aceste lucruri s-au făcut în cea m bună cunoştinţă de cauză.
Pe vremea când se acorda un mare premiu la Cannes lui Felini sau lui Bergman – care au rămas legende în profesie – era o treabă. Să zicem că premiau Dolce vita la Cannes. Acelaşi premiu uitaţi-vă cui se acordă acum şi comparaţi filmele şi o să vedeţi panta pe care coboară festivalul.
La Oscar, de pildă, sunt premiate filmele care au făcut reţetă, dacă nu ai făcut bani cu el nu are nicio calitate, ăsta e Oscarul. E un trofeu râvnit , se bat cap în cap să apuce statueta, să-şi facă toalete... mă rog.
Cine este Mircea Daneliuc
Născut în 1943 în Hotin, azi Ucraina, Daneliuc a urmat iniţial studii de filologie, apoi a absolvit cursurile de regie de film la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în 1972. Cu o carieră care cuprinde 17 lungmetraje, dintre care 16 semnate şi în calitate de scenarist, 11 apariţii ca actor, opt piese de teatru scrise şi patru regizate, romane şi volume de proză scurtă, Mircea Daneliuc este considerat unul dintre cei mai importanţi artişti români.
Renumit pentru filmele subversive lansate în timpul regimului comunist, pentru umorul negru şi satira necruţătoare a unei societăţi bolnave, ghidată de legi absurde, Daneliuc se inspiră permanent din actualitate, dând glas propriilor nemulţumiri şi dezamăgiri.
În cadrul retrospectivei de la TIFF vor fi proiectate 12 filme cuprinzând toate etapele carierei sale: Cursa (1975), Vânătoarea de vulpi (1980), Probă de microfon (1980), Croaziera (1981), Glissando (1984), Iacob (1988), A unsprezecea poruncă (1991), Patul conjugal (1993), Această lehamite (1994), Senatorul melcilor (1995), Cele ce plutesc (2009) şi scurtmetrajul său de absolvire, Dus-întors (1972).
Filmele sale au intrat în selecţia unora dintre cele mai mari festivaluri, încă de la debut: Cursa a fost proiectat la Belgrad, Cairo, New Delhi, Moscova, Barcelona, Senatorul melcilor a concurat pentru Palme d’Or, în 1995; Glissando a fost selecţionat la Veneţia; Vânătoarea de vulpi, Iacob şi Patul conjugal au participat la Berlin, iar Probă de microfon a fost prezentat la Atena, Los Angeles şi Roma. Iacob a primit şi două nominalizări la premiile Academiei Europene de Film, pentru Cel mai bun film şi Cel mai bun actor (Dorel Vişan), în 1988.
Daneliuc a colaborat constant cu actori ca Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Mircea Diaconu, Ştefan Iordache, Cecilia Bârbora, Valeria Seciu, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Olga Tudorache, Clara Vodă.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
