Cum îi mai văd românii pe romi? Răspunsul ni-l dă un studiu IRES: „Tele-ţiganul este mai uşor de acceptat decât cel în carne şi oase“
0Un studiu IRES arată că recentele evenimente din viaţa comunităţii rome, moartea regelui Florin Cioabă şi declaraţiile autotintitulatului împărat al romilor, Iulian Rădulescu, dezvăluie faptul că mulţi români cred că „a trăi în ţigănie înseamnă huzur, nemuncă, bani, distracţie, aur, regi, împăraţi sau palate“.
Studiul a fost făcut pe un eşantion de 1.424 de persoane, peste 18 ani. Informaţiile au fost culese în zilele de 2 şi 3 septembrie.
Preşedintele IRES, sociologul clujean Vasile Dâncu, a dat publicităţii rezultatele studiului alături de o analiză foarte sugestivă, intitulată „Tele-vremea ţiganilor“, din care reproducem cele mai interesante fragmente.
Dâncu subliniază că a folosit, în text, cuvântul „ţigan“ din raţiuni de expresivitate şi într-un context pozitiv, fără conotaţii peiorative sau negative.
„Tele-vremea ţiganilor
Recentele evenimente din viaţa comunităţii rromilor, ocazionate de moartea autointitulatului şi acceptatului rege Cioabă, au adus în prim plan mediatic o realitate care a putut şoca prin nefiresc, atemporal sau spectacol grotesc. Televiziunile au transmis mai bine de o săptămână, în direct, au realizat dezbateri, au mediat relaţii între clanuri, au determinat evenimente viitoare.
Romii au fost o pradă uşoară pentru jurnaliştii care le-au pus la dispoziţie, cu generozitate, microfoanele şi camerele de luat vederi. În naivitatea lor, romii au făcut spectacol, au intrat în joc şi au performat într-un reality-show care a reuşit să confirme şi să actualizeze stereotipurile negative ale românilor despre romi.
Au fost unele dintre puţinele reality-show-uri veritabile, netrucate, dar nişte producţii media care nu ar fi trebuit promovate. Romii au jucat în aceste producţii TV şi s-au certat ”pe bune” sau au primit sugestiile răutăcioase din întrebările jurnaliştilor ca sfaturi, iar pe unele le-au urmat.
Insistenţa pe aur şi pe locuinţele de un kitsch monumental au fost subiecte interesante, dar nu reprezintă viaţa adevărată a sutelor de mii de famiilii de romi. Majoritatea lor trăiesc greu, în sărăcie fără şcoală sau în pribegie. De exemplu, în ultimii ani, rata sărăciei absolute a fost la români undeva în jur de 5 %, iar în cazul populaţiei de romi aceasta trece de 30%. O butadă care face şi azi carieră în România, am auzit-o de la o doamnă mai în vârstă, în timpul unei cercetări cu studenţii, era că ”şi ţiganii au bani, omenie mai puţin”.
Încă sunt destui români care cred că a trăi în ţigănie înseamnă huzur, nemuncă, bani, distracţie, aur, regi, împăraţi sau palate.
Ar trebui să-i ducem într-o colonie de romi să vadă cu ochii lor cel puţin câteva lucruri înfiorătoare: mulţi copii romi nu pot merge la şcoală iarna, pur şi simplu pentru că nu au ce încălţa şi nici haine groase, să vadă violenţa şi promiscuitatea, murdăria şi foamea.
(…) Nu cred că ţiganii sunt mândri că îi maimuţărim în diverse ocazii, cei mai mulţi nu se recunosc în asemenea stereotipuri.
Telenovelele de mare succes la noi nu au public de romi, sunt mai degrabă consumate de români şi scot audiente fantastice, învingând în clasamente chiar la redifuzare. Telenovela românească ”Inimă de ţigan”, marca PRO TV, a fost văzută de 43% dintre cetăţenii români şi le-a plăcut mult sau foarte mult la peste 60% dintre ei şi doar 6% se declară nesatisfăcuţi de „opera de artă” respectivă, dacă aşa se poate numi ea. Au recunoscut că au fost telespectatori activi ai acesteia şi 29% dintre intelectualii din eşantion, iar 70% dintre cei care au văzut producţia spun că aceasta le-a plăcut. Acest serial exportat în Slovacia reuşeşte să facă acolo audienţe pe care această ţară nu le-a cunoscut niciodată.
Revenind la mediatizarea cu privire la decesul lui Florin Cioabă, televiziunile au câştigat, în săptămâna respectivă, audienţe ieşite din comun. Cu toate că nu s-au respectat niciuna dintre regulile mediatizării minorităţilor, spectacolul a fost total.
Conform sursei credibile care este Pagina de media, explozia audienţelor din ziua înmormântării faţă de o altă zi de vineri normală a fost de de 47% pentru Antena 3, Romania TV 57%, B1 a crescut cu 77%.
Cu excepţia postului DIGI 24, televiziunile au funcţionat ca bocitoare naţionale şi au prezentat un spectacol care a întărit stereotipurile negative şi asa destul de persistente, după cum o arată studiile sociologice din ultimele două decenii.
Telespectatorii care au spart audienţele recunosc că s-au uitat, dar declară cu maximă ipocrizie în jur de 70% că lucrurile văzute din viaţa ţiganilor nu li s-au părut interesante.
Cum adică?
Au stat o gramadă de ore în faţa televizorului pentru ce?
S-au autoflagelat, s-au bucurat că văd o etnie care se dă în spectacol, li s-au relevat aspecte care le-au întărit imaginea negativă despre ţigani şi, prin ricoşeu, le-a crescut stima de sine?
E adevărat că 60% dintre spectatori evaluează mediatizarea aceasta ca făcând rău imaginii etniei romilor.
Dar această luciditate este de scurtă durată sau reprezintă doar un răspuns politically corect, deoarece le vin în minte tuturor doar adjective si epitete negative, iar 57% declară chiar că nu au încredere în această etnie, în general.
Contactul cu romii este evitat, doar 17% recunosc că au un prieten rom cu care se vizitează, iar 57% nu cred că romii sunt discriminaţi. Înrădăcinarea adâncă a stereotipului negativ ester vizibilă în faptul că, deşi la nivel intelectual românii acceptă că, formal, romii sunt cetăţeni egali, totuşi 59% cred că nu ar trebui ajutaţi de către stat, deoarece romii sunt săraci căci nu le place munca (72%!) şi, pe de-asupra, sunt şi delicvenţi (61%).
(…) Cred că după douăzeci de ani de căutare ştiinţifică am găsit un răspuns simplu la întrebarea: de ce, totuşi, ne uităm la televizor cu atâta zel la filme sau la grotescul reality-show cu bocitoare.
Răspunsul este izbitor de simplu: tele-ţiganul este mai uşor de acceptat decât cel în carne şi oase.
Tele-ţiganul este o schemă cognitivă pe care o putem folosi ca pe o păpuşă de cârpă, exact cum dorim. Uneori tele-ţiganul este interesant pentru că noi credem că este un spirit liber, care încalcă toate regulile, iar nouă ne-ar plăcea să facem acelaşi lucru, dar nu o facem din lipsă de curaj, din hipersocializare sau din laşitate. În cele mai multe momente, tele-ţiganul este ţapul ispăşitor, ar trebui să plătească pentru toate păcatele noastre.
Este vinovat pentru imaginea proastă a României în străinătate, pentru delicvenţa din ţară, pentru degradarea moravurilor, a politicii.
Spunem că lui nu-i place munca, de parcă noi ne spetim cu ea mai tare ca japonezii sau nemţii.
Uneori credem că tele-ţiganul e putred de bogat, deşi nu munceşte şi-l pizmuim pentru că şi noi am vrea să fim aşa. Aşa îl primim pe tele-ţigan în casă, protejaţi de sticla televizorului sau plasmei agăţate pe perete. Aşa nu-i simţim mirosurile şi nici nu trebuie să ne păzim bibelourile.
(…) Cauzele acestei situaţii dramatice sunt multe şi nu-mi propun să le analizez în acest comentariu. Am vrut să scriu aici despre o sigură cauză: noi, românii, i-am transformat pe ţigani în tele-ţigani şi ne plac doar dacă sunt în televizor şi facem ce putem să-i ţinem captivi în această cuşcă de sticlă.
(…) Oricât ne-am uita la televizor îi vom vedea foarte rar pe intelectualii romi cu care am avut bucuria să lucrez în ultimii ani: Iulius Rostaş, Dan Doghi, Costel Bercuş, Vasile Burtea, Mariea Ionescu, Vasile Ionescu, Gelu Duminică, Ciprian Necula şi multi alţii.
Aceşti oameni sunt reprezentanţii adevăraţi ai unei etnii aflate în drumul redescoperirii de sine, ei nu se autointitulează în niciun fel, nu sunt regi sau împăraţi, dar pe ei nu-i vedem, nu-i recunoaştem pentru că sunt excepţionali şi, mai ales, pentru că au handicapul de a fi reali, nu sunt nişte scheme cognitive, nu sunt, din fericire, nişte tele-străini pe care-i privim cu dispreţ sau cu milă.
Când aceşti oameni vor fi aduşi mai des în cutia de sticlă a televizorului, atunci şi doar atunci va putea începe o schimbare reală pentru destinul romilor din România. Ei sunt reali şi pot să aducă o viziune, ei pot fi liderii care schimbă o mentalitate, pot fi modele şi exemple.
Deocamdată, pe ei ar trebui să-i recunoaştem parteneri egali într-o situaţie în care între noi şi un important grup etnic există o prăpastie pe care n-o putem trece şi unde ei, sprijiniţi de noi, ar putea crea punţi solide. Până atunci însă, nu avem decât să ne uităm pe pereţii peşterii noastre electronice populate cu tele-ţigani, tele-regi şi tele-împăraţi“.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
