Omul care a negociat aderarea ţării noastre la UE: „Guvernul României ori nu comunică, ori nu înţelege complet impactul Brexitului“
0
Negociatorul-şef al Tratatului de Aderare, Vasile Puşcaş, susţine că preocupările liderilor politici români în legătură cu Brexit se rezumă la situaţia românilor din Marea Britanie şi la fondurile europene. Profesorul clujean crede că una dintre priorităţile României ar fi obţinerea unei cât mai rapide dezvoltări sustenabile şi sănătoase în contextul competiţiei internaţionale.
Începutul negocierilor pentru Brexit în Parlamentul European anunţă un proces de „divorţ” complicat, care va lăsa urme în ambelete tabere. Vasile Puşcaş, ministrul delegat din Guvernul Năstase care a coordonat echipa de negociere a Tratatului de Aderare a României la UE, vorbeşte într-un interviu pentru „Adevărul” despre modul în care România ar trebuie să pună problema în cadrul negocierilor, despre priorităţile ţării şi despre marii perdanţi ai părăsării Uniunii de către Marea Britanie.
„Adevărul“: Cum ar trebui România să pună problema în cadrul negocierilor Brexit? Care sunt priorităţile noastre?
Vasile Puşcaş: Liderii României s-au exprimat mai mult doar despre situaţia cetăţenilor români care muncesc în Marea Britanie, în baza libertăţilor fundamentale europene, şi, desigur, despre soarta fondurilor europene în viitorul cadru bugetar European. Nu am auzit de alte priorităţi, precum interesele comerciale, cele de securitate sau perspectiva realizării unui parteneriat consolidat, relaţii cu piaţa financiară şi de capital, cooperari internaţionale etc.
Pot presupune că o listă a preferinţelor noastre în aceste negocieri a fost discutată cu Negociatorul-Şef din partea UE, considerandu-se că acestea vor fi cuprinse în pachetul european. Nu ar fi fost nefolositor dacă autorităţile noastre ar fi comunicat propriilor cetăţeni, nu doar celor care muncesc în Marea Britanie, preocuparile şi interesele României vis-à-vis de respectivele negocieri. Dar guvernul României ori nu vrea să iasă din opacitatea abordarii procesului integrarii europene sau nu are încă o întelegere completă a acestuia şi a impactului Brexit-ului asupra UE şi a ţării noastre. Cert este că guvernul de la Bucureşti nu excelează la capitolul comunicării europene.
Ce vrem de la UE
Care ar trebui să fie obiectivele României vis-a-vis de UE pe termen mediu, în noul context creat de Brexit?
La aceasta întrebare, ca de altfel şi la celelalte, aş putea doar să spun opinia mea şi mai puţin a autoritătilor române. Recent, la Roma, reprezentantul României a subliniat că ţara noastră doreşte să desfăşoare o colaborare consolidată în Uniunea Europeană, ceea ce ne-ar duce cu gândul la opţiunea pentru o abordare de tip „business as usual”(a se vedea recenta stabilire a Oficiului Procurorului European). Opţiunea mea ar fi ca România să-şi dezvolte capacităţile interne şi puterea de negociere europeană pentru participarea la o integrare intensificată în Uniunea Europeană. Aceasta cu atât mai mult cu cât statele membre se vor diferenţia prin dorinţa şi putinţa susţinerii unei şi mai puternice integrări europene. Ca atare, ar fi de aşteptat ca liderii României să gestioneze intern ţara pentru a se obţine o cât mai rapidă evoluţie spre dezvoltare sustenabilă şi sănătoasă, să creeze condiţiile pentru încadrarea echilibrată în sistemul interdependenţelor europene şi globale care să-i accelereze includerea în plutonul statelor membre cu un înalt grad de competitivitate societală. Nu în ultimul rând, consider că ar fi oportun ca România să fie deschisă inovărilor tehnologice, dar şi ale celor socio-economice, introducerii celor mai noi rezultate ale cercetării ştiinţifice care să o propulseze, ca parte activă a întregului Uniunii Europene, în competiţia internaţională care se anunţă a fi acerbă şi tensionată.
Marea Britanie este cel mai mare mare piaţă de desfacere din Europa a maşinilor germane.
Interesele Germaniei şi Franţei
Cum credeţi că se vor poziţiona ţări precum Germania şi Franţa, care au interese economice importante în Marea Britanie, care este cea mai mare piaţă europeană pentru maşinile nemţeşti respectiv pentru vinul francez?
Nu am nicio îndoială că ţările menţionate vor avea o activitate insistentă la nivelul echipei de negociere a UE cu Marea Britanie pentru a evita la maxim pierderi posibile datorita reconfigurărilor de piaţă. Mai mult, cunoscandu-le capacitatea de negociere şi modul de operare în Uniune, cred că vor încerca să beneficeze (ca şi alte state membre) de pe urma respectivelor reconfigurări, inclusiv în palierul prestigiului şi puterii în sistemul integraţionist european. Aş reaminti că statutul de stat membru al UE nu elimină concurenţa cu alt/e stat/e membr(u)e, în condiţiile operării prevederilor Tratatelor. Aşa că întrevad o vie activitate de persuadare a majorităţii statelor membre pentru a-şi susţine anumite preferinţe care, desigur, vor trebui compatibilizate cu obiectivele şi interesele de bază ale UE.
Unul dintre principalele motive invocate de Marea Britanie pentru Brexit a fost controlul imigraţiei. Pe de altă parte, marile companii au nevoie în continuare de forţa de muncă externă. Cum credeţi că se va rezolva această problemă? Ce credeţi că se va întâmpla cu românii din Marea Britanie? Dar cu cei care studiază sau vor să studieze acolo?
Din păcate, cei mai mulţi perdanţi ai deciziei Brexit-ului vor fi din rândul cetăţenilor britanici şi europeni, mai puţini dintre politicienii britanici şi europeni. Desigur că va fi afectată şi piaţa muncii din Marea Britanie, după cum vor apărea disfuncţionalităţi şi pe continent. Majoritatea corporaţiilor abia au trecut de restructurarea cauzată de criza economică şi financiară, iar acum managerii corporatişti vor trebui să fie atenţi la aceste evoluţii ale pieţei muncii, serviciilor sociale ca şi la alte semnale ale Pieţei Unice. Aceasta în condiţiile în care toate statele membre se aşteaptă, în anii următori, la efecte negative pentru piaţa muncii ale evoluţiilor demografice, iar dirigenţii politicilor economice europene sunt foarte atenţi la cantitatea şi calitatea resurselor umane. Aşa că motivele invocate de politicienii britanici în cursa pentru Brexit, inclusiv cele referitoare la controlul imigraţiei, ar putea avea consecinţe grave în cu totul alt plan. Şi, până la urmă, poate că asemenea politicieni, ca şi alţi colegi de-ai lor din Europa, vor înţelege că abordarea pe care au dat-o multiculturalismului, timp de o jumatate de veac, ar trebui revizuită, că societăţile contemporane se reamenajează pe construcţii integrative în aria socială, interculturalitate în domeniul valorilor spirituale, democraţie politica şi stat de drept în spatiul public-cetăţenesc, piaţă liberă şi participare la simfonia pluralităţii mondiale.
„Anglia a ales ruşinea şi i se va da război”
Dincolo de politica populistă a curentului care a promovat ieşirea din UE a Marii Britanii, au existat şi cauze reale la nivelul politicii UE care pun sub semnul întrebării construcţia europeană, probleme reale pe care Uniunea trebuie să le rezolve?
O seamă de politicieni din Marea Britanie şi-au supraevaluat competenţele şi capacitatea perceperii realităţii, atât în ceea ce priveşte ţara lor cât şi caracteristicile Uniuii Europene. Cu aproape opt decenii în urmă, în 1938, premierul conservator britanic se întorcea de la Munchen şi, fluturând hârtia înţelegerii cu Hitler, îşi anunţa compatrioţii că a adus „pace cu onoare” pentru ei şi pentru Europa. În Camera Comunelor, Churchill a declarat că <<Angliei i s-a dat de ales între război şi ruşine. A ales ruşinea şi va primi război >>. În fapt, acea concesie pe care Chamberlain şi partenerul lui francez, Daladier, au facut-o lui Hitler a fost o încurajare a declanşării de catre Fuhrer şi Mussolini a dezastrului european concretizat în cel de-al doilea război mondial. Cu câteva zile în urma, primul ministru conservator Theresa May, activând procedura ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeana, promitea cetăţenilor britanici că ţara lor va deveni <<Global Britain >>, considerând pesemne că spaţiul regional al Uniunii Europene era prea îngust pentru ţara pe care o conduce şi uitând că Londra nu mai este metropola unui Imperiu. Aşa cum arăta recent dl. Chris Patten, Cancelarul Universităţii Oxford şi fost Comisar european pentru politica externă a UE, un grup al politicienilor englezi de astăzi, neîntelegând corect relaţiile între patriotism şi integrare, s-au întors în timp spre conexiunea patriotism-naţionalism. Decizia acelor politicieni, care nu au asimilat sensul corect local, european şi global al integrării europene, nu s-a împiedicat de avertismentele experţilor englezi şi continentali, apreciind că analizele raţionale sunt inutile faţă cu voinţa lor politică, asezonată cu rezultatul conjunctural al unui vot. Şi, preluând estimarea făcută de acelaşi distins Chris Patten, probabil cele mai grele consecinţe şi costuri ale deciziei politicienilor englezi contemporani de a scoate Marea Britanie din Uniunea Europeana vor fi suportate de urmaşii celor care, în lunile din urmă, şi-au asumat acest act iniţiator.
Este dincolo de orice îndoială ca politicienii britanici care au susţinut ieşirea ţării lor din Uniunea Europeană au fost dominaţi de frustrare şi adesea au recurs la falsităţi şi neadevăruri pentru a sublinia un anume <<exceptionalism>> britanic care să argumenteze <<divorţul>> de partenerii de pe continent. Dar tot aşa de adevărat este că şi conduita liderilor Uniunii Europene, inclusiv cei ai Statelor Membre, a furnizat „dovezi” adepţilor Brexit.
Ezitările şi inabilităţile acestor lideri europeni de a rezolva provocările şi crizele succesive care s-au manifestat în ultimul deceniu au generat un val crescut de neîncredere în procesul integrării europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât modul de aplicare a Tratatului de la Lisabona a fost perceput de identitariştii/suveraniştii britanici ca o tentativa a Bruxelles-ului de a concentra guvernanţa Uniunii în mâinile eurobirocraţilor. Iar răspunsul liderilor europeni, cu foarte mici excepţii, a lipsit sau a fost echivoc atunci cand curentul „naţionalizării” interesului european a luat amploare în rândul politicienilor britanici şi mass media de dincolo de Canal. Nu în ultimul rând, preferinţa liderilor europeni pentru direcţionarea procesului decizional al integrării europene predominant pe calea interguvernamentalistă, adesea asemenătoare cu vechiul Concert European iniţiat de Meternich, a lăsat impresia politicienilor din Marea Britanie că ţara lor nu era considerată la valoarea pe care aceştia o auto-percepeau a le fi destinată. Promisiunea Bruxelles-ului că se va realiza o reformă amplă şi profundă a Uniunii Europene a fost mereu amânată, cenzurând până şi speranţe ale susţinătorilor britanici ai integrării europene. Aşadar, Uniunea Europeană nu este doar actor al procesului declanşat de solicitarea Marii Britanii de a ieşi din Uniune, ci are şi o clară răspundere pentru acest eveniment.
Cât de dure vor fi negocierile
Cât de mare este riscul ca alte ţări să părăsescă Uniunea după modelul Marii Britanii? Cât de important e în acest context rezultatul negocierilor cu Marea Britanie? Trebuie UE să negocieze dur pentru a descuraja alte ţări care ar dori să părăsească Uniunea?
Fiecare stat membru al UE are dreptul suveran să-şi asume ce risc doreşte (dacă asa-ceva e de dorit?!), dar are obligaţia să nu supună riscurilor partenerii din Uniune. UE este o structură a interdependenţelor multiple şi complexe care constituie osatura integrării europene şi fiecare stat membru este responsabil pentru propriile decizii, însă trebuie să aibă în vedere ca acestea să nu afecteze negativ ceilalţi membri şi Uniunea în ansamblu. Or,decizia ieşirii Marii Britanii din UE va avea costuri atât pentru britanici cât şi pentru cetăţenii Uniunii.
De aceea, observ că a scăzut vocea celor care anunţau că o ţară sau alta ar intenţiona să părăsească Uniunea şi că aceasta se îndreaptă spre dezintegrare. La urma urmei, aşa cum un stat membru a decis să facă parte din Uniune, tot aşa poate hotărî să se retragă din Uniune. Dar eu cred că, în actualul context european şi internaţional, procesul integrarii europene se va amplifica, desigur într-o formulă acomodată secolului XXI, iar opţiunile fiecărui stat membru se vor exprima în funcţie de felul în care-şi va concepe şi susţine participarea la un management al integrării tot mai complex şi diversificat (integrare diferenţiată). Cel puţin aşa indică recenta „Declaraţie de la Roma” a liderilor celor 27 de state membre şi instituţiilor UE. Acest comportament a fost deja influenţat de Brexit încă înainte de activarea procedurii de negociere a ieşirii din UE. Aşa cum spuneam, această negociere va fi dusă şi pentru limitarea costurilor ieşirii din Uniune atât de catre Marea Britanie cât şi de către Uniunea Europeană. Ceea ce este o atenţionare suficientă pentru toate statele membre. Dar mi-e greu să cred că un stat membru ar accepta să mai rămâna în Uniune, doar de frică şi pentru a evita pierderi suplimentare celor cauzate de criza UE.
Dimpotrivă, se vede cum anumite state membre intenţionează să intensifice integrarea pentru a avea capacitatea de a participa la beneficiile globalizarii. Integrarea nu exclude patriotismul, ci îl asociază dezvoltării. Căci integrarea europeană va însemnă şi în viitor dezvoltare şi competitivitate. Or, insularizarea şi parohialismul naţionalist duce mai degrabă către stagnare şi desprindere de ritmurile dezvoltarii globale. Desigur, nu sunt excluse deviaţii prin idiosincraziile unor lideri care schimbă frecvent hainele democraţiei liberale şi nu sunt capabili să-şi ducă ţară spre performanţe sustenabile şi competitivitate.
Sper însă că popoarele europene vor învaţă şi din experienţa negocierilor ieşirii Marii Britanii din Uniune. Personal, mi-aş dori că cei doi perdanţi - Uniunea Europeană şi Marea Britanie – să aibă ambiţia de a conduce aceste negocieri Brexit la un rezultat care să ducă spre un viitor parteneriat generator de efecte favorabile cetăţenilor europeni.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
