Istoria aurului alb din bucate: povestea „drumurilor de sare“ străvechi şi a exploatării bogăţiei din ţara noastră
0Sarea rămâne o bogăţie şi în vremurile noastre, fie că ajunge în bucate sau sub roţile maşinilor, iarna. Transportată în vechime pe apă sau pe uscat, în jurul ei s-a constituit o adevărată industrie încă de la începuturi.
”Omul îi atribuie şi o serie de calităţi imaginare, ea fiind adesea considerată sursa bogăţiei, purităţii, sănătăţii şi a nemuririi. Adesea se crede că sarea este de origine divină. De exemplu, aborigenii din Papua Noua Guinee cred că apa dintr-un izvor sărat de fapt este urina unei divinităţi feminine”, scrie Valeriu Cavruc, directorul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, în unul din articolele ce alcătuiesc catalogul expoziţiei itinerante ”Sarea, Timpul şi Omul” şi pe care le-am citat în acest articol, o scurtă poveste despre sare, istorie şi oameni.
Potrivit acestuia, România este ”ţara cu manifestări saline dintre cele mai bogate din lume”. Resurse de sare se găsesc în: Transilvania (Praid - Ocna de Jos - Sovata, Ocna Dej din estul judeţului Harghita şi sud-estul judeţului Mureş, Ocna Dej şi Turda din judeţul Cluj, Ocna Mureşului din judeţul Alba, Ocna Sibiului din judeţul Sibiu, Dumitra - Beclean din judeţul Bistriţa-Năsăud), Maramureş (Coştiui, Glod şi Şugatag), Moldova (Cacica din judeţul Suceava, Oglinzi din judeţul Neamţ, Târgu Ocna din judeţul Bacău, muntele de sare de la Meledic din judeţul Vrancea), Muntenia (Lopătari şi Bisoca din judeţul Buzău, Slănic Prahova din judeţul Prahova) şi Oltenia (Ocnele Mari lângă Râmnicu Vâlcea). La aceste enumerări, Cavruc adaugă izvoare şi lacuri sărate izolate din Bărăgan, dar şi Marea Neagră.
Când încep oamenii să folosească sarea
În Epoca Pietrei (paleolitic şi mezolitic, adică undeva între circa 2.000.000 şi 9.000 de ani până în Europa de azi), omul, ca şi animalele, asimila sarea din carnea şi sângele vânatului. Mai târziu, în Epoca Bronzului (mileniile III - II î. Hr.), ”oamenii trebuie să fi fost preocupaţi de procurarea sării nu numai pentru alimentaţia proprie, hrana animalelor, conservarea alimentelor, dar şi pentru tăbăcirea pieilor şi tratamente medicale”, scrie Valeriu Cavruc în articolul intitulat ”Sarea în societăţile arhaice. Consideraţii generale”. Abia în Epoca Fierului (mileniul I î. Hr. - începutul mileniului I d. Hr.), adaugă autorul, exploatarea sării capătă importanţă.
Legenda Sfântului Gerard. Sarea şi regii
În Epoca Medievală, în Transilvania şi Maramureşul secolelor XI-XIII, sarea se vindea din depozitele regale. Până în primele decenii ale secolului al XIV-lea - majoritatea ocnelor de sare se aflau în proprietatea regilor Ungariei, notează Zsolt Simon, autorul articolului ”Mineritul de sare în Evul Mediu în Transilvania şi Maramureş”.
”Ungurii (...) au extras sare: prima menţiune în acest sens o conţine Legenda Sfântului Gerard, care pomeneşte că Ahtum a vămuit sarea regală care era transportată pe Mureş, eveniment petrecut în jurul anului 1000”, se arată în articol.
Din 1400, tot ce înseamnă exploatarea şi desfacerea sării a ajuns să fie controlată de Coroana Ungară prin instituţii numite ”cămări de sare”, notează Zsolt Simon. ”Acestea au fost reorganizate în 1397, reformele aduse atunci rămânând în esenţă în vigoare pânã la sfârşitul evului mediu”, adaugă autorul.
Cum se exploata sarea
Potrivit lui Liviu Drăgănescu, un alt autor din catalogul expoziţiei, sarea s-a exploatat prin mai multe metode precum: metode din perioada dacoromană, exploatări în formă de clopot, exploatări sistematice, exploatări cu camere şi pilieri (pătraţi, dreptunghiulari), în soluţie şi prin evaporare din apele Mãrii Negre.
Cât priveşte exploatarea sub formă de clopot, Zsolt Simon explică:
”Sarea se exploata în ocne având formă de clopot: minerii, începând de la suprafaţă au săpat un puţ perpendicular relativ îngust până ce au ajuns la masivul de sare, de unde au început să lărgească treptat suprafaţa de exploatare de o formă circulară alcătuind o boltă, care boltă era necesară pentru a nu se prăbuşi ocna.
Sarea a fost desprinsă prin forma unor blocuri mari bătând nişte icuri în masiv cu ajutorul unor ciocane, după care aceste blocuri au fost tăiate în ocnă în cuburi cu ajutorul unor târnăcoape.
Cuburile de sare în Transilvania erau tăiate în două mărimi: cubul mare se numea sarea de căruţă (sal currualis), pentru că era transportat pe uscat cu căruţe, iar sarea mică se numea sarea de luntre (sal navalis), fiindcă era transportată pe apă cu ajutorul luntrelor.
Mărimea bucăţilor de sare varia de la cămară la cămară, de exemplu sarea de căruţă avea o greutate de aproximativ 8,6 kilograme la Turda şi 10,8 kilograme la Ocna Sibiului, iar cea navală - 2,7 kilograme, respectiv 4,9 kilograme”.
Drumurile sării
”Unii etnografi susţin cã nu trebuie sã se confunde drumurile sării cu drumurile pastorale, primele având un caracter net economic, de căi de negoţ, celelalte un caracter itinerant, de căi de acces la păşunea din munte sau luncă, chiar dacă uneori drumurile pastorale constituiau şi matca unor drumuri de negoţ pentru bâlciurile, iarmaroacele şi târgurile de pe traseele lor”, explică Dorel Marc într-un articol din catalogul expoziţiei amintite.
În materialul său, numit ”Sisteme de transport şi de comercializare tradiţională a sării”, autorul detaliază căile de transport ale ”aurului alb”, pe uscat, cu căruţele sau cu cai sau catâri şi pe apă din perioada medievală. În vremurile medievale, în Ţara Românescă, drumurile sării duceau spre Dunăre cu mai multe ramificaţii - unul de-a lungul Oltului până la Caracal (din acest drum se rupeau altele care duceau la Bechet, Corabia şi Islaz), altul în dreapta Oltului, de la Ocna Mare - Zimnicea - Giurgiu; ocnele de sare din bazinele teleajenului şi Prahovei - la Slonul de la Greaca - Olteniţa - bălţile Cornăţelului - Călăraşi - Brăila.
În Ardeal, vechiul drum al sării cobora pe Mureş, de la Uioara spre Alba Iulia şi Deva, apoi spre Ilva, Lipova şi Arad. Alte două drumuri secundare duceau spre satele din Ţara Haţegului şi Ţara Pădurenilor.
Slujitorii sării
Exploatarea sării era monitorizată în fiecare dintre cele trei provincii româneşti. Cei care se ocupau de această monitorizare se numeau şi arendaşii exploatărilor. Ei vindeau sarea direct ”chirigiilor” ce o transportau şi revindeau pe uscat şi apă.
Chirigii erau o categorie bine reglementată în funcţie de modul de transportare al sării: cei care o cărau pe spate în desagi se numeau spătaşi sărari, aceia care o cărau în coşuri de nuiele/desagi pe cai - călăreţi sărari, aceia care o duceau în care sau căruţe – căruţaşi sărari, respectiv cei care transportau sarea pe apă - plutaşi sărari.
”Cea mai largă categorie de chirigii erau călăreţii sărari numiţi în documentele vechi şi călăreţi de sare. Ei transportau sarea pe drumuri sau poteci, bulzuri sau bulgări purtaţi în desagi, lese sau coşuri din nuiele sau plase din funii, cumpănite peste cai de munte (sau catâri). (...) Călăreţii sărari erau bine organizaţi şi când transportau în caravane, aveau în fruntea lor un staroste”, notează Dorel Marc.
Acesta mai scrie că vechimea transportului sării pe apă apare consemnată în documente medievale. Dă ca exemplu un document din 1222 emis de regele Ungariei, Andrei al II-lea: ”Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei...am mai îngăduit zişilor fraţi [cavalerilor teutoni] să ţină liber pe râul Olt şase năvi, pe râul Mureş alte şase, care să ducă sare prin tot regatul nostru la mers în jos, iar la venit în sus să aducă alte lucruri”.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
