Deregionalizarea României. Sau: cele mai frumoase flori cresc în libertate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Uitându-mă pe o hartă a zonelor de dezvoltare regională, România este asemenea unei flori. Zonele respective servesc la colectarea datelor statistice după sistemul NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics). Pe această bază se porneşte unul dintre cele mai mari proiecte de reformă din istoria administrativă a ţării: a pornit procesul de „decentralizare-regionalizare“ al României.

Aha, deci „statul unitar“ primeşte regiuni. O idee care va aduce bucurie pentru Transilvăneni, Bănăţeni, Sătmăreni, Maramureşeni, Olteni, Munteni, Dobrogeni, Moldoveni şi Bucovineni.

Se înşală. Mereu am crezut, că România este de fapt produsul unui proces de unire între regiuni diferite; 1859/62 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, mai târziu cu Dobrogea, 1918 prin alipirea unor regiuni ale fostelor imperii austro-ungar şi ţarist rus.

Statul, care s-a format după Primul Râzboi Mondial şi-a alimentat dinamica şi energia din diferitele părţi ale ţării şi reliefarea deosebită a lor. Chiar invers, profilele regionale s-au adâncit în lupta impotriva tendinţelor centralizatoare în anii ‘20. – Pe cât de sigură a fost naţiunea de existenta sa, pe atât de fragilă a fost şi construcţia statală. Nu a fost de mirare, pentru că s-a încercat forţarea unei societăţi “unitare“cu aproape o treime de cetăţeni neromâni (în sens etnic) şi cu un înalt grad de eterogenitate regională (şi la români!) într-un stat naţional unitar şi centralizat.

Deja în perioadă interbelică au avut loc două avânturi de a scăpa de centralismul administrativ din România. Reformele întreprinse de către primul-ministru Iuliu Maniu începând cu anul 1928 par să servească ca pildă pentru consideraţiile recente pentru o reformă adminstrativă: Nu s-au dizolvat judeţele şi plasele, dar s-a întrodus o instanţa intermediară între administraţia locală şi centrală, aşa-numite „directorate regionale“.

S-a încercat să se descarce ministerele pe acest nivel, consiliile regionale au primit anumite competenţe budgetare autonome etc. Deja în anul 1931 Guvernul Iorga a anulat aceste reforme din diferite motive.

Al doilea efort de decentralizare s-a produs în timpul regimului autoritar al regelui Carol II. – Vedem aşadar: decentralizarea nu aduce automat o democratizare cu sine. Dar în ambele cazuri, bazele regionalizării au fost regiunile istorice ale României.

Dupa cel de-al Doilea Războiul Mondial n-a fost loc, timp şi atmosfera pentru a considera o decentralizare a ţării. Din contra, potrivit buletinului meteorologic, nu ploua niciodată în Dobrogea, doar în sud-estul ţării.

În ciuda tuturor eforturilor de uniformizare, eu cunosc numai Români care sunt mândri de originea lor, fie Transilvăneni, Moldoveni sau Bucureşteni. A te identifica cu ţinutul din care te tragi, nu-i nici provincialism nici antipatriotism. Şi ce face o parte considerabilă a „elitei“ ţării? Ei intenţionează să ridice noul chip administrativ al României pe baza sistemul NUTS II al Uniunii Europene.

Sprijinul economic e important, la fel sunt şi cercetări statistice. Şi de obicei îmi plac căile pragmatice. Dar pentru o decentralizare – o regionalizare – în mod ingenios, durabil şi înainte de toate util pentru cetăţeni, n-ar fi destul să împartă ţara în opt sau zece bucăţi cât se poate de egale şi să le numească după punctele cardinale.

Un stat unitar nivelat şi nivelator, indiferent dacă cu sau fără regiuni, districte sau provincii, nici nu-şi poate promova încrederea în sine a cetăţenilor, nici nu va satisface vreodată nevoile regionale. Şi nu are nici măcar intenţia. Sau, altfel spus: cele mai frumoase flori nu cresc în monocultură, ci in libertate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite