Fost pilot de MiG, prăbuşit la cantina săracilor. În tinereţe a făcut închisoare pentru că a încercat să fugă cu avionul: „Mi-au dat bătaie de trei ori pe zi“

Pantelimon Dumitru (76 de ani) a fost condamnat de autorităţile comuniste la zece ani de închisoare pentru că, spune el, încercat să fugă din România la manşa unui MiG 17. Degradat şi împovărat cu un cazier stigmatizant, aviatorul îşi duce cu demnitate bătrâneţile din bruma de pensie primită de la statul român.

La vârsta de 76 de ani, Valeriu Pantelimon Dumitru, fost pilot de vânătoare în Armata Română este un om elegant, aşa cum susţine că a fost toată viaţa. Chiar şi când merge la cantina de ajutor social, pentru a-şi ridica masa zilnică. 

Preţuieşte fiecare bucată din meniul oferit de stat, pentru că, spune el, nu e nimeni dator să repare greşelile sale sau ale celor care „i-au pierdut“ anii de vechime prin cine ştie ce sertare, astfel că primeşte o pensie mizeră.

Locuieşte de când se ştie în cartierul Poştă, din Buzău, pe care l-a părăsit doar când a făcut şcoala militară de aviatori şi când „s-a mutat“, vreo zece ani, la puşcărie. Vecinii ştiu în mare trecutul lui moş Pantelimon, bătrânul „‘ăl deştept“ care stă singur în casa prăpădită, de la numărul 89, însă numai cine-i leat cu el îi cunoaşte cu adevărat istoria.

S-a înscris la aviaţie pe ascuns

Valeriu Pantelimon Dumitru s-a născut pe 27 iulie 1939, în Poştă, un cartier periferic al Buzăului. Părinţii au fost grijulii cu educaţia singurului lor băiat. „Am terminat şapte clase de elementară, cum erau atunci, apoi am făcut Liceul «B.P. Hasdeu», zece clase, ultima promoţie şi primul an când au băgat fete, fiindcă până atunci era numai şcoală de băieţi. După aceea am făcut şcoala militară la Mediaş“, spune Pantelimon Dumitru.

Părinţii nu au fost de acord niciodată cu dorinţa acestuia de a urma o carieră militară. Tatăl fusese în război, aflase ce înseamnă să fii slujbaş al armatei şi nu-i dorea fiului său o meserie riscantă. „Tata era împotrivă. Pentru că era din Tisău, zonă de deal, cu păduri, îmi tot zicea să mă fac inginer silvic. Eu nu i-am zis că mă duc, dar aveam intenţiile mele de la care nu abdicam. Depusesem dosarul la comisariat, unde şef era un vecin de-al nostru din cartier. El mi-a spus să îi aduc semnătura unui părinte, dar am semnat eu. I-am zis apoi tatălui meu că plec vreo două săptămâni la Tisău ca să stau pe acolo“, povesteşte fostul pilot.

A plecat singur, cu trenul, la Mediaş, pentru a susţine examenul de admitere la renumita şcoală de aviaţie pe băncile căreia aflase că a stat chiar regele Mihai I. „Am susţinut examenul, am reuşit 35 de inşi din 1.200 de candidaţi şi am revenit acasă după câteva zile. Tata, între timp, fusese la Tisău, dar nu a dat de mine. A trebuit să îi spun, apoi m-a înjurat cum a putut că am ieşit din cuvântul lui“, îşi aminteşte Pantelimon Dumitru.

După terminarea şcolii, bărbatul spune că a fost repartizat la baza de la Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa, care atunci era numai aerodrom militar, cu flotă de avioane de vânătoare MiG 15 şi MiG17, produse în URSS.

Se întâmpla în 1961. „MiG-urile erau considerate avioane bune, dar în fiecare săptămână cădea câte unul. Să-mi fie cu iertare, dar aveam mulţi colegi de clasă care s-au lansat la zece mii de metri şi apoi cădeau ca un bolovan. Atunci nu se dădea în presă şi rămânea totul în interiorul bazei“, mărturiseşte pensionarul.

Pantelimon Dumitru a avansat repede la gradul de locotenent major şi a căpătat multă experienţă la manşa avionului de vânătoare, căruia reuşise prin multe ore de zbor să-i desluşească mai toate secretele. „În fiecare zi aveam câte o oră, cel mult două ore de zbor la graniţă, de-a lungul ţărmului, peste Marea Neagră, de la Tulcea, până în sudul Constanţei. Erau multe zboruri şi ajungeai să fii trezit de multe ori la 2.00 noaptea, «Hai, că avem zbor de noapte!». Nu mă deranja să zbor, că eram pilot, dar vreau să spun că se muncea mult“, susţine Pantelimon Dumitru. 

Pe vremea aceea, armata nu făcea economie de resurse. Piloţii exersau frecvent zborul în escadrilă, atacuri şi interceptări. Până la 30 de avioane erau angrenate într-o singură zi de zbor.

Cădeau Mig-uri cu nemiluita

„Piloţii români erau foarte buni, dar erau trădaţi de fier“, este convins bătrânul. Mărturiseşte că frecvent auzea de incidente de zbor sau chiar tragedii în care erau implicaţi colegii săi, însă informaţii despre acestea nu depăşeau niciodată gardurile unităţii sau pereţii birourilor în care se făceau anchetele. Era tristeţe multă în unitate, dar şi temeri necontenite că vor urma şi ceilalţi să aibă soarta celor pe care îi pierduseră.  

Se arunca vina pe piloţii români, care aveau puţină experienţă pe avioanele reactive, însă aviatorii erau convinşi că aparatele, din fabrică, erau foarte sensibile la cele mai mărunte erori de pilotaj. „La noi, la piloţi, era o unitate de breaslă şi nu prea conta care e clasa întâi, care e de alt nivel. Nu era deloc dezbinare pentru că nu discutam politică decât atunci când strecurau printre noi anumite personaje ca să ne întărâte. Când cădea un avion, nu se anunţa nici la radio, nici la ziar. Atât aflam că ajungea la 10.000 şi când să-şi facă traseul cădea brusc. Nu poţi să spui că nu s-a priceput pilotul sau altceva, era din cauza avionului“, povesteşte fostul pilot de vânătoare.

Casa în care locuieşte pilotul

Bătrânul îşi aduce aminte că, după o serie de accidente aviatice cu avioanele MiG, constructorii au trimis experţi să evalueze împrejurările în care se produceau erorile, iar unul dintre aceşti experţi i-ar fi fost repartizat copilot pentru un zbor de verificare. „A venit un pilot de la ei şi m-am urcat cu el, ăsta pilot de clasă. Era un aparat de dublă comandă. Zic: mergi cu ăsta cât mergi, dar dacă se opreşte brusc nu ai ce să-i mai faci. Apoi, i-am tăiat motorul, nu ca să ne prăpădim, bineînţeles. Se bâlbâia, se agita, apoi am pornit iar şi i-am zis, vezi, cât ai fi de bun, nu mai valorezi nimic, hârbul te comandă. Cred că l-am cam convins că nu piloţii noştri erau de vină“, spune bătrânul, în timp ce schiţează un zâmbet a satisfacţie.

„Am plecat pentru că voiam să fiu liber“

Valeriu Pantelimon Dumitru susţine că momentul de cotitură al vieţii sale a venit la 27 de ani, atunci când a luat decizia de a părăsi ţara. Şi nu oricum, ci la manşa unui MiG 17, un bun de mare preţ al statului român.

„În viaţa mea nu am alergat după bani, nu am alergat după averi, am plecat pentru că voiam doar să fiu liber. Eram la curent cu toate mişcările pe care le făceau americanii în jurul nostru. Voiam să trec prin dreptul Bulgariei, ca să ajung la turci, pentru a mă angaja la o bază americană, asta aveam în cap. Ştiam din frecvenţele radio pe care le ascultam că erau americanii acolo. Mi-am făcut diferite calcule, în cât timp ajung la destinaţie, ce mesaje le voi transmite la sosire. Până în Turcia mă ducea clar avionul şi cam într-o oră trebuia să ajung la baza de la Erzurum, din nord-estul Anatoliei. Nu puteau să tragă în mine“, povesteşte fostul pilot.

Bătrânul îşi aminteşte că isprava care avea să-i schimbe destinul radical s-a produs în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1967, la un zbor de antrenament, paralel cu ţărmul românesc.

„Eram la milimetru planificat. Eu trebuia să ajung la Mangalia, pe acolo am şi trecut. Nu e o artă, dacă zbori sub normal şi la viteză mică. Eu am zburat la 3.000 de metri înălţime, la 7-800 ceas, viteză subsonică. Când ajungeam unde ştiam eu, atingeam un pic şi ştiam unde să aterizez, planificasem tot. Prin staţie nu am vorbit cu nimeni, pentru că nu aveam cu cine. Nu aveam cum să le cer voie americanilor să cobor acolo, că nu îmi dădeau voie, clar. Ştiam că m-ar fi gonit“, spune fostul ofiţer de aviaţie.

Nu i-a reuşit planul, din cauza unei defecţiuni tehnice pe care a sesizat-o în timpul zborului peste graniţă. Simţea că şi pe el „fierul“ îl trădase, ca pe colegii lui care au căzut cu aparatele de zbor, dar într-un alt mod. 

„Aparatul de zbor e ca sufletul tău. Eu aveam un avion pe care zburam de patru sau cinci ani fără să fi avut vreodată incidente de zbor. Nu mă dezamăgise niciodată şi eram sigur că o să reuşesc. Nu a fost aşa. Cum am trecut graniţa cu Bulgaria, cam trei minute am estimat eu, pur şi simplu nu m-a mai ascultat. A început să huruie şi am fost obligat să cer aerodrom bulgarilor, pe ruseşte, fiindcă ştiu bine rusa, şi le-am zis că m-am rătăcit. Mi-au dat coordonatele unei piste de aterizare, de undeva lângă graniţa cu Grecia, în sud“, susţine Pantelimon Dumitru.

Bătut crunt în beciurile securităţii

Sesizând intenţia românului, autorităţile bulgare i-au alertat pe români. Doar câteva ore a stat pe teritoriu străin, pentru că a fost preluat rapid de securişti şi adus în ţară. A continuat să susţină în faţa anchetatorilor aceeaşi versiune, că s-a dezorientat şi nu ar fi avut nicio clipă intenţia să fugă cu avionul. 

Nu a fost crezut, însă. „Opt luni m-au ţinut în anchetă. Le-am spus eu că m-am rătăcit, că nu le-am fărâmat aparatul, dar nu a mers. Mi-au dat bătaie de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, ca să spun ca ei. Mi-au zis că nu am cum să mă rătăcesc, eu, pilot clasa I. Tot aşa am ţinut-o şi la anchetă, luni de zile, cu toate bătăile pe care le încasam. Eram în stare să accept orice pedeapsă, doar ca să scap de bătăile alea.“ A primit zece ani de temniţă grea la Aiud.

Condiţiile de izolare şi mâncarea extrem de precară l-au afectat cel mai mult pe deţinutul Dumitru, însă pe parcurs l-au întărit poveştile despre supravieţuire ale camarazilor săi, închişi din raţiuni politice. „Erau puşcăriaşi de două feluri, o parte pentru drept comun şi jumate politici. Era un deţinut politic de 20 de ani la Aiud, de când făcuse armata o răscoală prin Făgăraş. Dragnea parcă îl chema, comandantul unui regiment de la Craiova. Când au intrat ruşii, şi-a luat oamenii şi a fugit în munţi, ca să opună rezistenţă. Nu voia să se predea, dar l-au prins după război, la vreun an şi ceva. Era nejudecat şi îl ţineau să moară acolo. «Le e frică, bre, că dacă mă duc la tribunal încep să-i înjur pe toţi, de la Ceauşescu, până la ultimul», asta îmi zicea“, îşi aminteşte bătrânul Pantelimon Dumitru. 

Pe toată durata celor zece ani de închisoare, fostul pilot de vânătoare mărturiseşte că l-a avut model pe deţinutul politic pedepsit pentru că s-a răsculat împotriva sovieticilor. „Eram singur în celulă, dar aveam o jumătate de oră de plimbare pe zi şi mă întâlneam cu el acolo, îmi dădea sfaturi. Îmi zice la un moment dat, «Băi piciule, uite eu sunt de atâta timp aici. Să nu mănânci ce nu îţi place pentru că de murit de foame nu mori». Şi aşa a fost, pentru că noi aveam dreptul la patru kilograme de mâncare de acasă, la două luni“, spune fostul pilot. ;

După închisoare, a ajuns în construcţii

Valeriu Pantelimon Dumitru, fost ofiţer de avioane de vânătoare, a avut mult de suferit după întoarcerea în libertate. Povara singurătăţii atârna şi ea destul de mult, pentru că soţia îl părăsise între timp, plecând cu fata la Constanţa, pentru a-şi reface viaţa.

Stigmatul căpătat în detenţie îl urmăreşte şi acum. De revenit în armată nici nu încăpea vorbă, însă nici măcar la o angajare ca zilier nu putea spera fără emoţii. A ajuns să muncească, în primii ani după eliberare, ca necalificat la Fabrica de In şi Cânepă de la marginea Buzăului.

Anii de puşcărie au atârnat greu de gâtul lui Pantelimon Dumitru. Locuinţa acestuia din cartierul Poştă era vizitată seară de seară de către sectorist, pentru a se convinge că fostul deţinut nu este plecat din oraş. Cu multe insistenţe, a reuşit după câţiva ani să primească acceptul autorităţilor judiciare de a părăsi Buzăul, pentru a lucra în construcţii cu o echipă de muncitori. A stat luni bune la Moroieni, în judeţul Dâmboviţa, pe şantierele amenajate pentru construirea unor instituţii publice, perioadă în care câştiga peste 3.000 de lei pe lună.

Permanent avea necazuri din pricina cazierului. „De fiecare dată când ne duceam acolo, la lucru, trebuia să dăm numele, pentru evidenţa muncitorilor. Am zis să fiu corect, m-am trecut şi, la scurt timp, a trimis miliţia de acolo un copil să mă cheme la post, pentru a-mi spune să plec. S-a dus meşterul şi a spus că dacă mă gonesc pe mine, ia toată echipa şi pleacă. Ca şi acum, primarul era cel mai puternic şi a rezolvat.“

Nu a putut să-şi probeze vechimea în muncă 

La pensionare, Pantelimon Dumitru nu a mai fost capabil să dovedească vechime în muncă decât pentru un venit lunar de aproximativ 400 de lei. „Am fost constructor şi, cu tot cu armată, am avut 35 de ani vechime. De la armată trebuia zece ani, dar a venit dosarul, iar pentru două luni lipsă, nu am avut zece ani în cap. Din construcţii mi-a venit dintr-un loc două luni, iar dintr-un alt loc şase luni. Am 400 de lei pensie pe lună. Nu pot să spun că nu îmi ajung pentru că, dacă eşti cumsecade şi îţi vezi de treabă, te descurci. Dar eu mă descuc cu banii ăştia pentru că nu mai dau şi pe mâncare, pentru că iau de la cantină“, spune fostul pilot de vânătoare.

Nu regretă nimic din ce-a făcut în tinereţe

Acum, Pantelimon Dumitru e un bătrân resemnat. Nu mai vrea de la viaţă decât sănătate şi nu are aşteptări nici măcar de la fiica sa, medic în judeţul Constanţa, de la care nu a primit veşti decât atunci când i-a solicitat o semnătură pentru a putea vinde o locuinţă din Mangalia.

Spune cu convingere că libertatea este o utopie şi că nici măcar sacrificiul atâtor oameni, la Revoluţie, nu a reuşit să ne-o aducă. Nu regretă nimic din ceea ce a făcut la tinereţe, nici chiar isprava care i-a deturnat cursul vieţii spre singurătate şi sărăcie.