Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Cum erau descrişi dacii acum 100 de ani: „Nu puneau mare preţ pe viaţă, fiindcă o socotiau numai ca o vale a plângerilor“

Publicat: 06.11.2015 02:19

Ultima actualizare: 06.08.2022 16:31

Dacii iubeau viaţa zbuciumată şi gâlceava, aveau slăbiciunea beţiei şi dispreţuiau viaţa. Plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. Femeile lor erau frumoase, harnice şi neînfricate, precum soţii lor.

Cartea istoricului ardelean Ioan Lupaş, ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, a apărut în anul 1908.

Cu toate că în anul apariţiei volumului istoric autorul era cetăţean austro-ungar, acesta nu a fost deloc prudent în trimiteri la vechimea strămoşilor noştri în spaţiul din interiorul arcului carpatic.

”Cel mai vechiu popor, pe care îl aminteşte cartea vremilor pe locurile unde suntem aşezaţi noi astăzi, au fost Agatârşii, o ramură nordică a marelui popor numit Traci. Despre aceştia spune un scriitor vechiu, că erau aşezaţi pe lângă Mureş, cu vreo 500 de ani înainte de Christos, se îndeletniciau cu vieritul şi stupăritul, ştiau scoate aurul din râurile şi munţii Ardealului şi erau iubitori de aur, de petreceri şi de femei. Dacii erau şi ei o seminţie care făcea parte din neamul Tracilor. Aceştia erau aşezaţi în nordul şi în sudul Dunării, cuprinzând şi ţinând în stăpânirea lor locuri foarte întinse, mai ales peste Dunăre”, scria Ioan Lupaş în volumul istoric.

Potrivit istoricului ardelean, dacii erau altfel decât celelalte seminţii, atât prin straie, chip, cât şi prin comportament.

”Deşi erau un popor barbar, ei totuşi se deosebiau mult de celelalte neamuri, cari mişunau în ţinuturile învecinate, ducând un traiu neaşezat, nestatornic şi fără astâmpăr. Pe când celelalte neamuri barbare trăiau numai din jafuri sălbatice, rezemând fiinţa lor numai pe săgeată. În firea lor aveau ceva neobicinuitu: porniri svăpăiate şi un vecinic neastâmpăr. Le plăcea să cutreere cu turmele lor dealurile şi munţii, unde se simţiau în largul lor şi se fereau de locurile strimte, mai ales de fumul oraşelor, fiindcă că nu le plăcea nici decum să li se curme viaţa lor slobodă şi avântată. Iubeau mai mult viaţa zbuciumată şi gâlceava, decât traiul paşnic şi liniştit”, aflăm din cartea ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor dr. I. Lupaş.

Potrivit istoricului, dacii nu ştiau să scrie, erau muncitori însă aveau viciul beţiei

”Traiul poporului de asemenea era simplu. Ca păstori şi plugari, ce erau, locuiau în case de bârne ori în bordee făcute din gard de nuiele şi căptuşite cu lut. Cei mai bogaţi locuiau în oraşe, de cari Dacii aveau destule, zidite din lemn şi chiar din piatră. Se găsiau în casele lor şi multe unelte, scule şi vase scumpe, făcute din aur sau din argint. Totuşi se povesteşte că într'un rând, când mai marii Dacilor ospătară pe nişte străini, le-au dat acestora tiere de aur şi argint, iar ei au mâncat din blide de lemn ca să arate că dispreţuesc luxul. (...) Încă o slăbiciune mare a lor era beţia. Având ţinuturile, pe unde locuiau, îmbelşugate în vin, s'au deprins bărbaţii şi femeile de o potrivă cu vinul, pe care îl turnau într'un corn de cerb ori de bou pe care îl purtau din mână în mână. (...) Vorbiau limba dacă, din care s'au păstrat câteva cuvinte şi în graiul românesc. De pildă, la zimbru, Dacii îi ziceau zombros. Nu cunoşteau scrisoarea, ci aveau obiceiul să-şi cânte legile în versuri, ca să le ţie mai bine minte”, scria Ioan Lupaş în cartea istorică.

Obiceiurile strămoşilor noştri ar fi fost nefireşti în zilele noastre: plângeau la naşterea copiilor şi chefuiau la moarte.

”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci. Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul vecinic de luptă şi curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.” (”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”)

Cartea istoricului Ioan Lupaş ne oferă informaţii şi despre portul dacilor, pe care autorul îl compara cu cel al ţăranului contemporan cu el.

”Îmbrăcămintea lor nu se deosebea mult de aceea, pe care o poartă Românii noştri dela sate şi azi. Aveau haine de pânză, pe care o ţeseau femeile lor din in şi din cânepă, altele făcute din piele de oaie, apoi cingătoare sau şerpar, iţari lungi până la glesne, ţundră şi opinci. Numai cei bogaţi aveau drept să poarte pe cap o căciulă răsfrântă, iar cei de rînd trebuia să umble cu capul gol; pe lângă părul care le atârna în plete lungi pe umeri, ei nu-şi tundeau nici barba, ci o lăsau să crească lungă şi stufoasă. De aceea îi descrie un poet roman astfel: <<Dacii au glasul sălbatec, faţa cruntă, părul şi barba de fier neatinsă, dreapta lor nu e leneşe, loveşte aprig cu cuţitul atârnat la coastă>>”, scria Ioan Lupaş.

Citește și: Practicile barbare ale migratorilor care ne-au traversat teritoriile. Hunii colecţionau craniile inamicilor, pe care le transformau în cupe de băut

Pe femeile dace, Ioan Lupaş le descria ca fiind frumoase, harnice, dar aprige şi capabile să poarte un răboi, alături de bărbaţi.

”Femeile erau vrednice tovarăşe, nu numai acasă în îndeletnicirile lor de toate zilele, ci şi în deprinderile îngrozitoare ale răsboiului. Nici inima lor nu era mai puţin întărită şi împietrită în faţa primejdiilor de tot felul, nici chiar mai mult cuprinsă de milă faţă de duşmanul ajuns în nenorocire. S'au păstrat chipuri de piatră, cari arată, cum nişte femei dace ard cu făclii de răşină la cap şi la braţe pe nişte Romani prinşi, pe cari soarta i-a aruncat în mânile lor. De asemenea femeile Dacilor sunt lăudate pentru frumuseţe şi hărnicie, cum şi pentru alipirea, cu care ţineau la bărbaţii lor. (...) Hainele lor erau tot aşa simple ca ale bărbaţilor: purtau o haină de pânză largă, cu creţe dealungul, şi care ajungea până la glezne, peste aceasta o cingătoare, apoi cojoc de piele de oaie şi în picioare opinci, iar pe cap avea o legătoare cam slobodă, care atârna în jos până pe grumaz la vale şi era prinsă dindărăt cu o frunză cam în felul învelitoarei, cu care se îmbrobodesc şi azi, prin multe locuri, Româncuţele noastre dela sate”, potrivit lucrării ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”.

Ioan Lupaş a făcut în cartea sa referiri şi la aspectele conjugale: ”... încheierea căsătoriei nu se făcea cu legături aşa strânse, ca astăzi, ci era privită mai mult ca un contract negustoresc. Feciorul trebuia să cumpere fata dela părinţi, dela care aceasta avea drept zestre învăţătura cea bună să ţie plină de cinste casa bărbatului său, căci femeea care-şi necinsteşte casa, e pedepsită cu moarte”.

Ioan Lupaş a fost un istoric şi om politic român, fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj. S-a născut pe 9 august 1880, la Sălişte, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria, şi a murit pe 3 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani, în Bucureşti.

Ioan Lupaş a fost profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu, protopop la Sălişte, între 1909 şi 1919, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul. A scris zeci de lucrări istorice, inclusiv manuale.