Scandal la IJP Braşov. Poliţistul pamfletar povesteşte cum a fost umilit în biroul şefului Poliţiei şi obligat să îşi închidă pagina de Facebook

Scandal la IJP Braşov. Poliţistul pamfletar povesteşte cum a fost umilit în biroul şefului Poliţiei şi obligat să îşi închidă pagina de Facebook

Marian Godină a declanşat un scandal monstru la Braşov, după dezvăluirile făcute

Poliţistul pamfletar braşovean Marian Godină revine in spaţiul public cu dezvăluiri incendiare despre compartamentul şefilor din IJP Braşov.

Ştiri pe aceeaşi temă

El a dat publicităţii, pe contul personal de Facebook, un capitol din cartea sa, unde îl atacă violent pe chestorul Ioan Aron, şeful IJP Braşov. Godină povesteşte cum a fost umilit în biroul chestorului, unde alţi şefi au râs de el şi a fost obligat să îşi închidă pagina de Facebook, apoi să o redeschidă, pe motiv că vor să îi salveze situaţia.

Ultimele dezvăluiri ale lui Marian Godină au fost făcute de poliţist la câteva ore după ce a redat un episod neplăcut petrecut în timpul serviciului. Angajatul IJP Braşov acuză că a fost chemat în biroul şefilor pentru a da explicaţii în legătură cu sancţionarea unui şofer care conducea o maşină în care se afla şefa de la Crucea Roşie Braşov.

Redăm integral postarea poliţistului braşovean: 

Eu exist datorită vouă. Dacă nu eraţi voi la început să mă susţineţi şi să puneţi presiune pe şefii mei prin petiţii şi reclamaţii, eu azi nu mai aveam nici pagină de facebook, nici carte publicată şi poate nici poliţist nu mai eram. De aceea, vă datorez acest capitol al cărţii FLASH-URI DIN SENS OPUS, ca să înţelegeţi mai bine cât m-aţi ajutat prin ceea ce aţi făcut. Capitolul e destul de lung, dar merită citit. „Cei care mă urmăresc încă de la început, ştiu că pagina mea de Facebook, unde postasem vreo patru texte dintre cele incluse şi în cartea de faţă, a fost închisă pentru o zi, după care a fost redeschisă. Presa a speculat că îmi fusese închisă de către şefi. Nu am vorbit niciodată despre acel episod, deşi era întrebarea care mi se punea cel mai des.

Nu am vrut atunci să răspund, nu din laşitate, ci pentru că, pur şi simplu, eu doream doar să fiu liber să scriu şi tocmai ce obţinusem asta. Nu-mi doream să încep războaie cu nimeni, voiam doar să fiu lăsat să fac ceea ce-mi place. Faptul că scriu despre asta abia aici, în carte, nu înseamnă că doresc să fac rău cuiva, scriu acum despre asta pentru că în aceste pagini mi-am expus majoritatea momentelor marcante ale vieţii mele, iar ziua în care s-a închis pagina de Facebook a fost cu siguranţă cea în care am încasat cea mai mare porţie de umilire de când mă ştiu. Să vă spun cum a fost. Am ieşit de la duş şi m-am băgat în pat, pregătindu-mă să dorm, pentru că a doua zi, la 7, trebuia să fiu la serviciu. După cum aveam obiceiul prost, am luat telefonul şi am intrat pe net să văd ce şi cum. Aveam şi eu un cont de Facebook, dar nu eram prea pasionat, mi se părea o prostie. De aceea, aveam ca prieteni doar cunoscuţi. Postasem câteva întâmplări de la serviciu şi îmi venise ideea să scriu o carte şi să o tipăresc într-un singur exemplar, pe care să îl citesc la bătrâneţe.

Am intrat pe Facebook şi am observat că ecranul telefonului meu e roşu. La cererile de prietenie îmi apărea 1.3k şi nu ştiam ce înseamnă asta. Am realizat că erau 1 300 de cereri de prietenie şi nu înţelegeam cum se poate. Credeam că telefonul meu a luat-o razna. Între cele câteva sute de mesaje, l-am citit şi pe al verişoarei mele, care îmi trimitea un link al unui ziar online de la Iaşi, care făcuse o ştire din una dintre întâmplările povestite de mine. Abia atunci am făcut legătura şi mi-am dat seama ce se întâmplase. La scurt timp, multe alte publicaţii au preluat postarea şi astfel a devenit virală. Mă uitam la titluri şi la comentariile oamenilor şi teama că voi fi certat la serviciu pentru că am apărut în presă a început să dispară treptat. De obicei, poliţiştii ce apar prin ziare sunt prezentaţi într-o lumină negativă, pentru fapte de corupţie, abuzuri etc.

Spre surprinderea mea, eu eram pus pe un piedestal şi absolut toate articolele mă prezentau pozitiv, ca fiind un poliţist care a schimbat multora părerea despre această breaslă. A doua zi, am mers la serviciu, iar pe la ora 8, am fost sunat de şeful meu, care mi-a spus să merg la birou pentru că trebuie să mă prezint la inspectorul şef. Eram îngândurat, dar bănuiam mai mult că doreşte să mă felicite, decât să mă certe. Am ajuns în biroul inspectorului şef, însoţit de şeful meu, iar acolo i-am observat şi pe şeful Poliţiei Municipiului Braşov, adjunctul şefului de inspectorat şi, bineînţeles, şeful de inspectorat, care m-a invitat să iau loc şi a pornit discuţiile.

„Tu ai un comportament studiat de Freud”

— Ştii de ce te-am chemat, nu?

— Bănuiesc.

— Tu ai probleme acasă, ceva probleme personale, familiale?

— Nu.

— Atunci ce ai? Ai ceva frustrări, ceva refulări, ai probleme în dragoste?

— Nu.

— Ba da. Eu zic că ai, ceva nu e normal la comportamentul tău. Ce naiba e în mintea ta? Ai văzut ce-ai făcut? Cum ai putut să scrii asemenea prostii? De unde ai tu vocabularul ăla? Ne-ai făcut de tot râsul. Şi mai ales pe tine te-ai făcut de râs. Ai văzut că ai apărut în ziar?

— Am văzut, dar nu e niciun titlu negativ, au fost percepute bine.

— Mă, tu nici măcar nu realizezi că ăia râd de tine, fac mişto. Tu crezi că ăia din presă au pus titlu aşa pentru că te plac? Au pus aşa, ironic, doar ca să râdă de tine. Băiatule, eu ţi-am zis că tu ai probleme grave. Ai citit vreodată din Freud? Tu ai un comportament de studiat de Freud.

Toţi din birou râdeau, în timp ce eu mă înroşeam tot mai tare şi îmi venea să intru în pământ.

— De ce te-ai apucat să scrii tu porcăriile ălea?

— Pentru că vreau să scriu o carte.

Vorbeam atât de încet, încât mi-am dat seama că m-au auzit doar pentru că au început iar să râdă cu toţii. Primul care dădea tonul râsului era inspectorul şef, iar ceilalţi râdeau că, no… dacă şeful râde, înseamnă că e de râs.

— Ce carte să scrii tu, mă? Ce carte? Cu mizeriile ălea?

— Dacă îmi permiteţi, sunt oameni care citesc cu drag şi astfel încep să vadă meseria de poliţist şi din alt unghi. Primesc numai mesaje de apreciere.

— Ce oameni, mă? Cine îşi pierde timpul să îţi citească ţie mizeriile? Îţi zic eu cine. Cefe late şi oameni fără carte, că un om serios nu citeşte aşa ceva. Vrei să îţi arăt eu carte scrisă de mine? Poftim!

Inspectorul şef s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat spre un raft cu cărţi de unde a luat o carte şi a venit spre mine.

— Uite! Asta e carte! E scrisă de mine, că d-aia am doctorat. Uită-te în ea, ia-o în mână, ca să vezi ce înseamnă o carte!

Stăteam cu capul plecat, mă abţineam să nu îmi dea lacrimile şi îmi doream să ies cât mai repede din acel birou.

— Ridică-te, mă, de pe scaun! Ia cartea! Poftim!

Mi-a împins cartea spre mine şi m-am văzut obligat să o iau. Eram acum în picioare, cu cartea scrisă de domnul chestor în mână.

— Uite, acum ai o carte adevărată. Dacă vrei, ţi-o dau să o citeşti. Nu porcăriile tale la care se amuză scursurile societăţii.

— Domnule comandant, să ştiţi că sunt scriitori veritabili care mi-au trimis mesaje de apreciere. — Ia citeşte, mă, un mesaj d-ăla.

Te masturbezi când citeşti comentarii de la femei?”

 

Am căutat în telefon unul şi l-am citit. Era de la o scriitoare care îmi transmitea mulţumiri pentru că reuşesc să mai descreţesc frunţile oamenilor şi adăuga că, prima oară când a citit, a rămas uimită că rândurile sunt scrise de un poliţist tânăr şi pe deasupra chipeş. Mă văd foarte bine şi niciodată nu am avut în cap că aş fi chipeş, dar eu îi citisem exact comentariul primit.

— Aia e femeie, care ţi-a scris aşa?

— Da.

— Auzi la ea, că îi descreţeşti fruntea. Dar că i se întăresc sfârcurile, nu ţi-a zis? Iarăşi ceilalţi şefi au început să râdă. — Mă, dar acum fii sincer! Tu când citeşti comentariile ăstora, te exciţi? Uite ce te întreb eu… dar tu fii sincer! De câte ori ai citit comentariul ăsta de la asta, de zici tu că e scriitoare? Eu zic că l-ai citit de foarte multe ori acasă. Ia fii sincer, te masturbezi când citeşti comentarii de la femei?

Nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă. Eram în stare de şoc şi nu-mi venea să cred ce aud. Iar el continua, având fundalul asigurat de râsetele celorlalţi prezenţi.

— Spune, mă. Te masturbezi?

— Domnule comandant, aş dori să plec dacă se poate. Vă rog.

— Păi oricum o să pleci, dar o să pleci de tot! Până una, alta, acum te duci de urgenţă acasă şi ştergi tot. Închizi mizeria aia de pagină şi ştergi tot! Ai înţeles? Tot ştergi. Şi de mâine, o să discutăm în consiliu despre ce o să facem cu tine.

— Am înţeles. Dacă-mi permiteţi, mă retrag.

— Mai repede!

— Să trăiţi!

Am ieşit din acel birou şi nu mai vedeam să merg, credeam că visez urât. Deşi trecusem prin multe, nu fusesem niciodată umilit în halul ăla. Sau fusesem, dar de către recidivişti, infractori, oameni de ultimă speţă pe care îi întâlneam prin natura serviciului, dar nu de către un chestor de poliţie pe care eu îl respectasem întotdeauna până în acea zi. Am ajuns acasă, am închis pagina de Facebook şi m-am aruncat direct în pat, fără să mă schimb de uniformă. Eram negru de supărare, scârbit şi mă simţeam cel mai mic şi mai umilit om de pe planetă. M-am tot gândit şi am hotărât ca a doua zi să mă prezint la serviciu şi să fac un raport de încetare a raporturilor de serviciu, adică să îmi dau demisia şi să renunţ la meseria pe care o iubeam mai mult decât pe mine şi pentru care luptasem atât de mult. Am făcut totul de unul singur şi pe calea grea.

Am realizat că nu voi mai fi poliţist şi am început să plâng. Plângeam în hohote. Mă gândeam la şcoala de poliţie, la părinţii mei, care se chinuiseră atâta cu mine… Nici vorbă să adorm. Mi-am deschis telefonul şi am primit o grămadă de mesaje. Toţi mă întrebau ce am păţit, dacă sunt bine şi dacă ştiu ce se petrece pe Facebook. Nu ştiam. Nici nu aveam de unde să aflu, pentru că nu mai aveam cont.

„Lumea a luat foc!”

 

M-a sunat o prietenă şi mi-a zis că lumea a luat foc rău pentru că şefii mei mi-au închis pagina de Facebook şi s-a făcut chiar o petiţie online. Am intrat de pe contul ei şi am început să citesc. În scurt timp, toată presa publica articole cu titluri jignitoare la adresa şefului IPJ Braşov. Oamenii îl numeau comunist, încuiat, alţii erau chiar mai duri în exprimare. Citeam comentariile celor ce semnaseră acea petiţie online şi nu îmi venea să cred.

Aş putea scrie o sută de pagini despre asta şi tot nu aş putea descrie ce simţeam în acele momente, în care vedeam că oameni care nu mă cunoşteau, care nu mă văzuseră niciodată, scriau cuvinte atât de frumoase despre mine şi mă susţineau cu atâta înverşunare. Se distribuise şi un link cu trimitere la un formular prin care se pot face sesizări online la IPJ Braşov şi oamenii se îndemnau să completeze cât mai mulţi. Urma să aflu a doua zi că serverul Poliţiei crăpase în acea seară. Crăpase la propriu. Nu am reuşit să dorm deloc în acea noapte şi încă îmi era gândul la demisie.

A doua zi, stăteam tot în pat, cu o durere cumplită de cap, după o noapte în care mai mult plânsesem şi mă tot gândisem pe ce cale o voi lua, când a sunat telefonul. Era numărul de telefon fix al Poliţiei Braşov. Gata, mă cheamă iar acolo, iar îşi vor bate joc de mine şi mă vor umili. Am răspuns şi dispecerul mi-a spus că vrea un şef să discute cu mine şi că îmi face legătura:

— Alo!

— Să trăiţi! Vă rog să dispuneţi!

— Oooo, să trăiţi domnul Godină, ce faceţi? Tonul lui m-a surprins, îmi vorbea ca unui prieten vechi pe care nu îl văzuse de mult timp, deşi mă văzuse cu o zi în urmă, când şi domnia-sa îmi spusese să mă duc urgent acasă şi să şterg tot.

— Ce aş putea să fac? Fac rău!

— Păi de ce? Hai dom’ne, fii bărbat, ce naiba? Uite de ce te-am sunat, haide să vedem ce facem ca să îţi salvăm situaţia asta în care te-ai băgat. Uite ce trebuie să faci tu acum… eşti acasă?

— Da.

— Bun. Intră pe internet, porneşte iar pagina aia de Facebook şi revino cu următorul mesaj: „Închiderea paginii mele de Facebook a fost strict opţiunea mea personală, nu mi-a impus nimeni să fac acest lucru, dar aşa am considerat eu să fac, deoarece lucrez la o carte, iar presa a început să îmi distribuie articolele fără să aibă drepturi de autor. M-am hotărât să redeschid pagina, însă rog presa să nu îmi mai preia articolele fără acordul meu.“

„Domnule Godină, haideţi totuşi, să vă salvaţi situaţia asta”

 

Am realizat atunci că acei oameni chiar mă credeau tare prost. Nici măcar nu trebuia să fiu inteligent ca să realizez că situaţia se răsturnase, iar acum şefii mei erau foarte presaţi ca pagina mea să reapară. Şi trebuia să reapară repede, pentru că articolele din presă în care erau terfeliţi, precum şi reclamaţiile la adresa Poliţiei Braşov nu se opreau.

Chiar şi un om din guvern ieşise public şi declarase că este o mare greşeală ce au făcut cei din conducerea IPJ Braşov. Aşadar, erau acum tare speriaţi. Am simţit că mingea e în terenul meu şi nu ştiu dacă acum, la calm, aş reacţiona la fel, dar atunci, am simţit nevoia să mă răzbun.

— Cum să o redeschid? Nu şeful de inspectorat mi-a ordonat ieri să o închid?

— Ba da, dar acum am ieşit de la dumnealui din birou şi am discutat să îţi salvăm cumva situaţia.

— Dacă inspectorul şef mi-a spus să o închid, o voi deschide tot când îmi va spune dumnealui. Şi, oricum, nu o mai deschid pentru că nu mai vreau.

— Domnule Godină, haideţi totuşi, să vă salvaţi situaţia asta…

— Nu! Să vă salvaţi voi pielea şi scaunele. Nu vreau să mai vorbesc. Să trăiţi! Pagina va rămâne închisă.

Am închis, ştiind precis că voi fi sunat iar şi iar. Aşa s-a şi întâmplat.

— Alo, de ce mi-aţi închis? Haideţi să ne calmăm puţin.

— Vreau să mă sune inspectorul şef, cel care scrie cărţi adevărate, de doctorate.

— Bine, am să îi transmit să vă sune.

După aproximativ cinci minute, am fost sunat de scriitorul de renume mondial:

— Alo, Mariane, da, eu am zis să redeschizi pagina.

— Să trăiţi, dar nici nu aveam vreun dubiu că nu aţi fi zis dumneavoastră asta. Dar voiam să ştiu de unde schimbarea asta bruscă de opinie. Cum să deschid o pagină pe care scriu mizerii?

— Măi, Mariane, eu nu am timp nici să-mi văd capul, nu am stat ieri să analizez prea bine. Dar azi, m-am uitat şi eu mai bine şi chiar mi-a plăcut. Doar să ai mai multă grijă la limbaj. Acum, poţi să o redeschizi şi să revii cu mesajul ăla ce ţi-a fost transmis.

— Ăla în care să spun că am închis pagina pentru că aşa am vrut eu?

— Păi, da, trebuie să faci cumva ca să ieşi din situaţia asta jenantă şi să te salvezi.

Eram din nou uimit de acest om şi de atitudinea lui. După ce că nu avusese demnitatea să mă sune el personal din prima şi îl pusese pe un subaltern s-o facă, acum avea neruşinarea să îmi spună că eu sunt cel ce trebuie salvat.

— Am înţeles. Aşa o să fac. Doar că sunt acasă şi nu am internet, va dura ceva până voi face asta.

— Haide, că trimit acum pe cineva să vină cu un echipaj să te ia de acasă şi vii aici că avem internet.

Normal că aveam internet, dar îmi făcea plăcere să îi aud disperarea.

— Lăsaţi, că merg aici la un vecin. Haideţi, că mă grăbesc.

— Bine. Sună-mă, te rog, înainte să postezi, să vedem cum sună formularea.

— Am înţeles, vă sun imediat.

„Hai să vorbim ca între bărbaţi, nu acţiona la nervi”

 

Am compus mesajul pe care aveam să îl postez şi l-am sunat pe domnul chestor doctor.

— Să trăiţi! Gata. Am scris. Vă citesc, ca să auziţi cum sună?

— Da, citeşte.

— Am scris aşa: „Închiderea paginii de Facebook a fost strict alegerea mea, nu mi-a fost impus de nimeni să fac acest lucru, am închis-o deoarece presa îmi prelua articolele fără drepturi de autor.“

Cam aşa sună mesajul ce mi-a fost dictat azi prin telefon de către şeful IPJ Braşov, care vrea astfel ca eu să mint şi să îmi bat joc de acei oameni care m-au susţinut şi care au luptat pentru mine, doar pentru ca domnia-sa să îşi spele ruşinea care s-a abătut asupra lui pentru mentalitatea comunistă de care a dat dovadă.

— A… a… ah… a… ai scris asta?

— Exact aşa cum v-am citit. Acum o postez.

— Mariane, stai aşa! Hai să vorbim ca între bărbaţi, nu acţiona la nervi. Te cred că eşti supărat, dar nu face asta. Tu mă ştii pe mine, ştii că ţin la tine ca un tată.

— Dar să ştiţi că tata nu m-a întrebat niciodată dacă mă excit şi dacă mă masturbez când citesc mesaje de la femei. Tata îmi dădea câte 50 de lei pe săptămână când eram la şcoala de poliţie, pentru că nu avea mai mult. Îmi mai punea ceva pe card, când avea. Tata nu a scris nicio carte şi nici nu cred că a auzit de Freud, pentru că nu are doctorat şi nici chestor de poliţie nu e, dar nici nu m-a jignit vreodată aşa cum aţi făcut-o dumneavoastră ieri. Domnule chestor, nu vă e ruşine? Cu ce drept mi-aţi vorbit mie aşa, ce vă datorez eu dumneavoastră?

— Mariane, am atâtea pe cap, ieri eram şi eu supărat, avem o grămadă de probleme, dar ştii că eu am apărat întotdeauna instituţia asta şi am muncit ca să ajung unde sunt acum. Haide, să nu facem lucruri urâte şi să nu acţionăm la nervi.

— Ce mi-aţi dictat dumneavoastră acolo, nu am să scriu niciodată. Nu aş putea niciodată să mint în halul ăsta. Oamenii mi-au luat apărarea şi lor le datorez acum atitudinea dumneavoastră linguşitoare.

— Măi, Mariane…

— Dacă nu erau oamenii care să pună presiune pe voi, acum eram probabil în consiliul de disciplină. O să mă gândesc dacă redeschid pagina. Să trăiţi!

— Auzi, stai aşa să îţi spun şi eu una tare pe care am auzit-o la tamponări. A venit una acolo odată şi a zis că i-a intrat unul în fund. Ha, ha, ha! Penibil…"

Domnule chestor Ioan Aron, ştiţi că tata a plâns când a citit capitolul ăsta ieri şi a aflat pentru prima oară ce mi-aţi făcut în ziua aia? Aveţi demnitatea şi onoarea să recunoaşteţi că a fost exact aşa cum am scris eu aici? Aveţi curajul să negaţi? Câte exemplare din acea carte de doctorat, cu care vă lăudaţi, au fost vândute? Cine a cumpărat-o? Studenţii pentru un punct în plus la notă? Nu pot afirma asta cu tărie, dar aş băga mâna în foc că e plagiată şi tare mi-e că nu m-aş arde.

De ce stă echipajul ăla de poliţie zilnic pe str. Griviţei, când e atâta nevoie de poliţişti în tot oraşul? Locuiţi cumva în zonă şi vă place să vedeţi maşina de poliţie acolo? De ce trebuie să stea un poliţist zilnic să vă aştepte când veniţi la muncă şi să vă salute cu mâna la caschetă? Ştiţi că în timp ce poliţistul ăla vă păzeşte, la Biroul Tamponări se stă la coadă cu orele, pentru că e un singur lucrător? Cum aţi gândit sistematizarea intersecţiei Nicolae Titulescu-Dimineţii? Sau de fapt, aţi gândit-o vreun pic? De ce spuneaţi după ce mi-am redeschis pagina, de faţă cu alţi colegi, că nu aţi vrea să fiţi în pielea mea când voi fi prins luând mită 100 de euro? Aveţi de gând să-mi înscenaţi ceva?”.

În legătură cu cartea mea FLASH-URI DIN SENS OPUS, vă pot spune că a fost deja comandată de multe mii de "cefe late şi scursuri", aşa cum i-aţi numit. O puteţi comanda şi dumneavoastră de pe www.curteaveche.ro. O să vă mai regăsiţi prin ea, dumneavoastră şi alţii care îşi bat joc de poliţişti şi de Poliţia Română. Lectură plăcută!

Citeşte şi:

Cine este femeia care l-a reclamat pe poliţistul Godină. Luana Minea, şef la Crucea Roşie, consilier judeţean PSD şi membru ATOP: „Mă voi adresa Justiţiei“

AUDIO Poliţistul Godina, care face să râdă toată România, reclamat de o „doamnă cu funcţie”, după ce a luat un permis: „Nu sunt dobitoc”

Ce se întâmplă dacă cineva te şicanează în trafic? Îţi spune poliţistul pamfletar Marian Godină

Poliţia română publică un text al poliţistului-blogger Marian Godina: Cum e să dirijezi circulaţia în intersecţie

citeste totul despre: