Primele arme de foc din istorie au apărut în urmă cu 1.000 de ani. Cine le-a inventat şi ce precizie aveau
0
Armele de foc domină câmpurile de luptă de secole şi au reprezentat una dintre cele mai revoluţionare invenţii în domeniul militar. Deşi par mai degrabă un apanaj al lumii moderne, originea armelor de foc se pierde în negura istoriei. Primele arme de foc utilizate pe câmpul de luptă au o vechime de aproape 1.000 de ani vechime.
Folosirea generalizată a armelor de foc pe câmpul de luptă către sfârşitul evului mediu, a dus la o revoluţionare totală a modului de a purta război. S-au schimbat echipamente, strategii până şi tipuri de fortificaţii. Istoria armelor de foc este însă una îndelungată, cu origini timpurii. Primele arme individuale care presupuneau lansarea unui proiectil către inamic cu ajutorul prafului de puşcă au fost inventate în Extremul Orient.
Praful de puşcă, o inveţie care a schimbat faţa războiului
Praful de puşcă a fost de fapt compusul minune care a stat la baza revoluţiei armamentului. A fost prima substanţă explosivă descoperită de om şi este compus din azotat de potasiu cunoscut şi sub numele de salpetru, amestecat cu sulf şi cărbune. Cei care au inventat de fapt praful de puşcă au fost chinezii. Prima menţiune a unui compus asemănător prafului de puşcă este din anul 142 d Hr, în timpul dinastiei Han.
Un chinez, Wei Boyang a scris în această perioadă despre trei prafuri care amestecate şi apoi incendiate ”zboară şi dansează” într-un mod violent. În anul 300, un alt chinez, Ge Hong scria despre ingredientele unui alt praf care producea explozie. Oamenii de ştiinţă au ajuns însă la concluzia că adevăratul praf de puşcă a fost inventat în secolul al IX lea de alchimiştii chinezi. Iniţial era considerat un elixir al nemuririi dar mai apoi a fost transformat în pulberea magică care aprindea armele de foc. Prima reţetă scrisă a prafului de puşcă apare în 1044 şi aparţinea alchimistului chinez Wujing Zongyao. Din anul 1200 această reţetă a început deja să circule, prin intermediul mongolilor, către vest.
O lance mai aparte şi un efect psihologic răvăşitor
Odată cu inventarea prafului de puşcă chinezii, dincolo de aspectele ezoterice iniţiale, i-a găsit şi întrebuinţări practice. Printre altele şi în arme de foc individuale. Prima dintre acestea a fost efectiv o lance care arunca proiectile asupra inamicului. Se numeau lăncile de foc sau Tu Huo Qiang şi erau folosite mai ales pentru a crea un efect psihologic covârşitor asupra inamicului. De aproape, probabil aveau şi un oarecare efect de rănire, mai rar omorâtor. Propriu-zis erau nişte tuburi de bambus, încărcate cu praf de puşcă în care la un capăt erau introduse diferite proiectile de mici dimensiuni, precum bile sau bucăţi de metal.
Capătul cu praf de puşcă era atins cu o sursă de foc iar ţeava îndreptată către inamic. De cele mai multe ori ţevile de bambus erau ataşate de lănci obişnuite. Motivul era simplu. Aceste arme aveau efect la numai câţiva metri. După primul foc, erau folosite ca simple lănci. Specialiştii le consideră primele arme de foc din istorie. Au fost utilizate în război în secolul al X lea în timpul războaielor dintre dinastiile Jin şi Song în perioada 960-1279.
Ştrămoşul primei puşti
Cea mai veche ”puşcă” descoperită vreodată a fost de fapt un tun de mână, evident tot chinezesc. Este vorba despre tunul de mână Heilongjiang, descoperit în anii 70 de o echipă de arheologi chinezi în satul Banlachengzi, provincia Heilongjiang, Manciuria. Specialiştii spun că a fost folosit în anul 1288. Este vorba despre o ţeavă groasă din bronz, asemănătoare unei ţevi de tun de mici dimensiuni, care avea o lungime de 34 de centimetri şi o greutate de aproximativ 3.55 kilograme. Se pare că a aparţinut unui soldat din timpul dinastiei Yuan.
Acesta a staţionat împreună cu o companie de soldaţi aparţinând unui comandant Jurchen în acest sat în perioada 1287-1288. De altfel specialiştii spun că acest tunuri de mână din bronz erau fabricate în China încă din timpul dinastiei Jin, adică în perioada 1115-1234. Aceste arme aveau o încărcătură de praf de puşcă la capătul acoperit. Prin ţeavă era introdus proiectilul, de obicei o bilă metalică. Printr-o gaură la capătul acoperit, praful de puşcă era aprins pentru a arunca proiectilul. Ţeava de bronz era aşezată pe un suport de lemn.
Se presupune că era nevoie de doi oameni pentru a face cât de cât eficientă această armă. Un soldat ţinea tunul îndreptat către inamic iar un altul aprindea cu o tijă aprinsă pulberea. Nu aveau precizie dar conta mult efectul psihologic. Era eficientă pentru a speria şi animalele cavaleriei inamice cu bubuitura specifică. Chinezii foloseau praful de puşcă la o multitudine de arme începând cu secolul al X lea.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Vânzările de arme de foc „explodează“ în SUA, din cauza epidemiei de coronavirus
Se încarcă comentariile...
