Motivul succesului otomanilor pe câmpul de luptă. Concluziile inedite ale unor specialişti
0Un ambasador occidental scria în secolul al XVI lea că succesul militar al Imperiului Otoman se datora orezului şi cămilelor. Iniţial, considerată o exagerare, specialiştii au ajuns la concluzia că diplomatul medieval avea în mare măsură dreptate.
Astfel, otomanii au reuşit să desfăşoare campanii de amploare şi datorită tipului de hrană oferit soldaţilor, dar şi a mijloacelor de transport, armament greu în special.
În anul 1555 diplomatul flamand Ogier Ghiselin de Busbecq, aflat în serviciul Imperialilor şi detaşat în Imperiul Otoman, scria că sunt ”două lucruri care, în opinia mea, aduc marele avantaj al turcilor: orezul între cereale şi cămilele printre animalele de povară, ambele admirabil adaptate pentru campaniile militare îndepărtate”. Pe scrut, diplomatul occidental explica parţial succesul otomanilor prin folosirea camilelor şi orezului.
Dacă pentru mulţi pare o constatare superficială, pentru specialişti explicaţiile lui Busbecq sunt cât se poate de pertinente. În urma studiilor efectuate privind campaniile otomane îndepărtate, într-adevăr cămila, dar şi orezul au constituit elemente esenţiale în reuşita sultanilor de a îngenunchea o bună parte din lume. O logistică aproape infailibilă timp de aproximativ trei secole.
Hibridul genetic transformat într-un adevărat transportor cu gabarit depăşit al armatei otomane
Tradiţia utilizării cămilelor de către neamurile de turcomani este destul de veche şi îşi are rădăcinile în Asia. Triburile turcice foloseau cămila pe scară largă petru transporturilor mărfurilor pe drumurile Asiei. Odată cu ridicarea la putere a otomanilor şi crearea unui puternic stat în Asia Mică, cămila a devenit esenţială în campaniile militare ale sultanilor. Uriaşele animale ale deşertului au fost în mare parte folosite pentru a căra greutăţi mari, de la bagaje la piese de artilerie. În orice caz, pentru a spori eficienţa acestui animal, turcomanii, aşa cum arată specialiştii, au creat un hibrid mult mai rezistent, mai mare şi mai puternic. ”Turcomanii au crescut hibrizi rezultaţi din împerecherea dromaderului arăbesc cu exemplare de cămilă bactriană, mult mai bine adaptaţi climatului rece şi ploios din Anatolia, dar şi a terenului accidentat”, precizau Halil Inalcik şi Suraiya Faroqhi în lucrarea” An Economic and Social History of the Ottoman Empire”.
Aceste exemplare deosebite au fost observate şi de călătorii sau diplomaţii străini. Jean Baptiste Tavernier, un cunoscut călător şi negustor din secolul al XVII lea scria că aceşti hibrizi rezultaţi din împerecherea femelei dromader cu masculul de cămilă bactriană erau mult mai mari şi capabili să care încărcături mult mai grele. Totodată reuşeau să iasă singuri din noroaie cu uşurinţă. Tocmai de aceea, odată cu politica expansionistă a sultanilor, numărul cămilelor a crescut considerabil, ajungând să domine populaţia animală din Anatolia până în secolul al XX-lea, atunci când au construite reţele de căi ferate. Sultanul Baiazid I a cerut drept pradă de război, în regiunea Antalya, nu mai puţin de 10.000 de cămile. Acestea au fost apoi înregimentate şi folosite ca trenuri de transport bagaje şi armament. Pentru campanii, sultanii angajau fie crescători locali de cămile pentru a mâna convoaiele, fie arabi specializaţi în dirijarea marilor caravane. Aceşti hibrizi erau cei mai căutaţi, ajungându-se ca sultanii să declare politică de stat, creşterea şi înmulţirea acestora. Erau animale capabile să străbată orice formă de relief şi să reziste mai mult ca orice animal la sete, foame şi greutăţi. ”Cămilele pot să care poveri foarte grele, să îndure foame şi sete, fără a avea nevoie de multă atenţie”, scria Busbecq.
”Ei nu vor avea întârzieri pe câmpul de luptă”
Tocmai de aceea cămilele hibrid, aşa cum arată şi mărturiile epocii, dar şi specialiştii, au devenit esenţiale pentru armata otomană. Aceiaşi specialişti, dar şi oamenii timpului spuneau că acestea ofereau un avantaj uluitor otomanilor în vreme de război. Ajungeau repede pe câmpul de luptă, înaintea adversarului, putând să-l studieze şi să-l amenajeze în favorarea lor. Totodată, puteau căra în timp record cantităţi mari de arme şi piese grele de artilerie. ”Pentru că nu folosesc căruţe în timpul deplasărilor, ei nu vor avea întârzieri pe câmpul de luptă”, scria şi ienicerul de origine sârbă Konstantin Mihailovic. Specialiştii arată că o cămilă era capabilă să care de una singură aproximativ 250 de kilograme, de două ori mai mult decât un cal sau un catâr şi cu costuri la jumătate faţă de animalele menţionate.
Viteza armatei otomane, în marş, era, de asemenea, sporită în aceste condiţii. ”Armata otomană a fost capabilă să se deplaseze de la Eufrat la Dunăre doar într-un singur sezon cu întreg echipamentul greu şi toate armele”, se arată în ”An Economic and Social History of the Ottoman Empire”. Ienicerul sârb Mihalovic mărturisea că numai o singură armată otomană avea peste 300 de cămile însărcinate să care armament. Cele mai puternice exemplare cărau piese de artilerie, capabile să traverseze zone mlăştinoase şi stâncoase. Specialiştii spun că pentru o campanie serioasă erau folosite zeci de mii de cămile. Mai mult decât atât, cămilele erau folosite şi ca animale de călărie pentru războinicii otomani. Ilustraţii dar şi mărturii din secolul al XVII-lea arată că aceste cămile erau un fel de port-artilerie. Pe scurt, piese de artilerie de calibru mic erau prinse de o parte şi de alta a cămilei, iar soldatul otoman care o conducea putea trage în inamic.
Orezul, mâncarea ienicerului otoman
Un alt element decisiv pentru viteza de mişcare, dar şi capacitatea de aprovizionare a armatelor otomane pe termen lung şi în campanii la mare distanţă şi îndelungată a fost alimentaţia soldaţilor turci. De altfel, alimentaţia şi aprovizionarea cu alimente a fost esenţială în campaniile militare din toate perioadele istorice. O aprovizionare deficitară putea însemna pierderea războiului. Tocmai de aceea otomanii dădeau multă atenţie aprovizionării şi hrănirii soldaţilor. Iar alimentul de bază era orezul. În primul rând fiindcă rezista mult fără să se strice, iar în al doilea rând era deosebit de hrănitor şi uşor de preparat, chiar şi de un soldat care nu ştia să gătească.
Otomanii ofereau soldaţilor două mese calde pe zi, gătite de un serviciu de intendenţă bine pus la punct. Ingredientele principale erau orezul şi carnea de oaie. Într-o campanie care dura un an, aproape 100.000 de oi erau sacrificate pentru nevoile armatei. Pe lângă friptura de oaie, soldaţii primeau supă cu orez şi bulgur. Drept garnitură, la carnea de oaie, era servit, de asemenea, pilaf de orez. Contele Luigi Ferdinando Marsigli, prizonier în armata otomană o perioadă îndelungată, spunea că fiecare soldat primea 320 de grame de pâine, 160 de grame de biscuiţi, 200 de grame de carne de oaie, 160 de grame de orez şi 80 de grame de ulei.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
