Cel mai eficient sistem de spălare a creierului. Metodele monstruoase ale Chinei de distrus definitiv personalitatea

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Spălarea creierului, dezumanizarea şi reeducarea a fost practicată în toate lagărele şi puşcăriile terorii din lumea comunistă. Cu toate acestea, cel mai eficient sistem de transformare a unui deţinut într-o „maşină” supusă partidului a fost iniţiat în China comunistă. Mărturiile sunt cutremurătoare.

Regimurile totalitariste din toate timpurile au lăsat în urmă răni adânci. Ororile comise în numele unor idealuri utopice şi pentru dorinţa de putere au rămas ca o pată neagră în istoria omenirii. Lagărele de muncă forţată, lagărele de concentrare naziste, gulagul şi puşcăriile de reeducare ale comunismului sunt doar câteva exemple cutremurătoare. 

Poate cel mai atroce mod de a distruge şi dărâma fiinţa umană a fost ”reeducarea” sau mai precis dezumanizarea, uciderea personalităţii şi o sadică spălare a creierului, un om care funcţionează fiziologic, dar care nu mai există din punct de vedere moral şi spiritual. 

Se poate vorbi despre conceputl „un mort viu“. Reeducarea sau dezumanizarea prin tortură fizică şi psihică a fost practicată atât în România comunistă în perioada 1949-1952, prin ”fenomenul Piteşti”, dar mai ales în Rusia sovietică, de unde şi românii au împrumutat „modelele“ de reeducare. Cu toate acestea, pentru mulţi supravieţuitori ai puşcăriilor din Pekin, nimic nu se poate compara cu ”reeducarea” aplicată de chinezi în timpul regimului de factură marxist-leninistă a lui Mao Zedung, omul care a transformat China în stat comunist. Metodele atroce prin subtilitatea şi eficienţa lor, au fost descrise de câţiva supravieţuitori ai acestui sistem de spălare a creierului, care s-a dovedit de altfel şi cel mai eficient.

”Prefer zece de ani de Buchenwald unui singur an de Pekin”

În anul 1927, începea o revoltă care va schimba total destinul Chinei, pe atunci imperiale. În urma războiului civil, partidul comunist chinez va obţine victoria şi va instaura Republica Populară Chineză, condusă dictatorial de Mao Zedong, un personaj dominat de gândirea marxist-leninistă. Imediat va începe şi „revoluţia culturală“ în China şi practic comunizarea acestui uriaş stat. Una dintre priorităţile lui Mao Zedong, începând mai ales cu anii '50, a fost ”reeducarea elementelor declasate ale societăţii“ sau, mai precis, a celor catalogaţi drept „contrarevoluţionari“, adică pe scurt oamenii care nu împărtăşeau doctrina comunistă. 

Pentru reeducarea şi transformarea lor în comunişti veritabili a fost inaugurat un sistem monstruos prin rezultatele sale, în adevărate lagăre sau puşcării de reeducare. Una dintre cele mai cumplite puşcării de reeducarea sau mai bine zis de spălare a creierului a fost cea de la Pekin. Sistemul comunist chinezesc de reeducare a fost terifiant pentru cei care l-au cunoscut. De exemplu, părintele Ulrich Lebrun, prins în vâltoarea ”revoluţionară” din China, a avut ghinionul de a trece de-a lungul vieţii prin lagărul de la Buchenwald, dar şi prin puşcăria de reeducare de la Pekin. Întrebat unde a fost mai rău, Ulrich Lebrun ar fi răspuns fără ezitare. ”Prefer zece ani de Buchenwald unui singur an de Pekin”. 

Sinuciderea morală de la Pekin


În puşcăria de reeducare de la Pekin ajungeau toţi aceia bănuiţi că nu aderă la doctrina comunistă. Inclusiv oamenii cu stare, apartenenţii vechiului regim, pregresiştii, susţinătorii regimului capitalist şi chiar străinii, prinşi de revoluţie în China şi consideraţi elemente reacţionare. Orice om care nu denunţa chiar şi pe fratele sau părintele său autorităţilor comuniste ajungea în acest lagăr al spălării creierului. De aici nu puteai ieşi decât „un bun comunist”. Era practicată o tortură psihică de neimaginat şi o ”sinucidere morală”, aşa cum spunea preotul Dries Van Coillie, un belgian care a trecut prin iadul de la Pekin. 

„Nimeni nu poate ieşi din închisoare fără a deveni comunist sută la sută. Trebuie deci să te schimbi. Să renunţi la convingerile şi moravurile reacţionare. Dar nu e de ajuns să promiţi, n-avem nevoie de vorbe, ci de fapte. Atunci când vei şti să-ţi recunoşti crimele, când vei învăţa să-i acuzi pe ceilalţi, chiar şi pe prietenii tăi cei mai buni, când îi vei spiona în mod eficace pe tovarăşii de celulă şi-i vei scuipa în faţă pe duşmanii poporului, când vei participa cu veselie la ”spălarea creierilor”, când îţi vei sinucide cu entuziasm personalitatea, atunci şi numai atunci vom avea dovada că face parte integrantă din popor”, cita Virgil Ierunca, în ”Fenomenul Piteşti”, din condiţiile pe care un deţinut trebuia să le urmeze pentru a fi lăsat să plece şi în viaţă. 

Preotul Van Coillie spune că trebuia să te sinucizi moral ca să scapi. Altă alternativă nu era.

„Într-o înceată sinucidere a personalităţii, începi să semeni cu ceilalţi, să gândeşti ca ei. Te pierzi în masă“, preciza preotul belgian Dries Van Coillie.



Asta era şi dorinţa partidului - o masă de oameni robotici care gândesc la fel şi se supun orbeşte partidului. Regulile erau foarte stricte şi era un chin psihic constant. Deţinuţii stăteau împreună în celulă, dar în realitate erau izolaţi. Izolaţi în sine. Nu trebuia să gândeşti şi să vorbeşti decât despre doctrina marxistă. Nicio urmă de empatie, consolare sau sprijin nu era permisă. Trebuia să fii inuman. 

”N-ai voie să laşi să se ghicească vreo preferinţă pentru vreun deţinut sau altul. Nu trebuie să adresezi nimănui, niciun surâs amical. N-ai voie să vorbeşti în şoaptă cu nimeni, ci numai cu voce tare, şi atunci nu despre lucruri personale, nu despre trecutul tău, şi, mai ales, nu despre planurile de viitor. Singurul subiect este formaţia marxistă. Nu trebuie să împrumuţi nicio obiect: săpun, hârtie, creion, nici să primeşti altceva de la alt deţinut. Nu trebuie să iei apărarea unui codeţinut. Dimpotrivă, eşti obligat să-l critici, să-l ataci, să-l acoperi cu injurii”, cita Ierunca, în ”Fenomentul Piteşti“, din decalogul deţinuţilor din Peking. 

Mutilarea morală

Procesul de îndobitocire a deţinutului era însă şi mai complex. După izolarea în mijlocul colectivităţii, urmau denunţurile. Pentru a scăpa, deţinuţii erau puşi să se denunţe între ei. Practic, fiecare încarcerat trăia în cameră cu tot aţâţia spioni, câţi colegi. La rândul său îi spiona pe ceilalţi pentru a supravieţui. Nu existau prieteni sau urmă de umanitate. Urmau apoi denunţurile. Trebuia ca deţinuţii să inventeze tot felul de lucruri despre trecutul lor. Se umileau, îşi călcau trecutul şi personalitatea în picioare doar pentru a dovedi că sunt buni comunişti. 

Erau adevărate concursuri de confesiuni. Oamenii inventau cele mai atroce lucruri despre familia lor, despre ei înşişi. Spunea că au fost criminali, că au făcut acţiuni de sabotaj, că au fost reacţionari şi toate grozăviile, prin care să-i poată impresiona pe şefii de celulă, agenţi ai comuniştilor. Cei care erau suficient de convingători în invenţii şi cei care-şi mutilau tot trecutul şi călcau în picioare tot ce aveau mai drag, scăpau de tortură şi chiar puteau primi pachete, aveau o oareacare libertate. Totul cu preţul anihilării trecutului, legăturilor sociale şi a personalităţii.

”Spălarea creierilor avea tehnica. Fiecare prizonier primise consemnul de a spune contrariul a ceea ce gândea. Din ce în ce mai des, până se convingea singur. Astfel se săvârşteşe sinuciderea morală”, spune preotul belgian.

Deţinuţii erau obligaţi să recunoscă crime imaginare şi să le inventeze atât de mult, încât ajungeau să le şi creadă. Ajungeau după tortura psihică mai ales, să creadă că ei chiar au nevoie de salvare din partea partidului comunist. 

”Se poate oare inventa o metodă mai pustiitoare pentru personalitate? Sfârşeam prin a nu mai fi în stare să distingem ce era adevărat de ceea ce era inventat, adevărul de minciună. Unii mai vulnerabili începuseră să bată câmpii, nu-şi mai găseau cuvintele. Perturbarea mintală se accentua în fiecare zi. Uneori, cei care se spovedeau cu atâta entuziasm izbucneau în plâns. Plângeau din pricina rănii care se tot adâncea în ei”, spunea Van Coillie. Preotul belgian a scris ”Sinuciderea entuziastă“, în urma experienţelor sale din Pekin. Din 1952 pedepsele şi tortura fizică au fost interzise, dar nu şi cea psihică, adică ”reeducarea”.

Van Coillie a reuşit să iasă din puşcăria de la Pekin şi să plece în Belgia. Sistemul de spălare a creierului era atât de eficient încât un alt martor, de origine franceză, Jean Pasqualini, trecut prin puşcăria de reeducare de la Pekin, ajunsese să se contrazică singur, chiar şi după ce a reuşit să scape şi să ajungă în Europa. Nu părea să mai distingă realitatea de imaginar. Nu mai ştia, parţial, după perioada petrecută la Pekin, ce este adevărat şi ce este fals. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Coşmarurile unui fost deţinut politic: „Îmi punea electrodul la nas, la urechi, la gât. Când începea să te curenteze, pur şi simplu înnebuneai“

„Noaptea“ lui Elie Wiesel. „Asta trebuie să facem: să nu dormim bine, când există oameni care suferă oriunde în lume“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite