Turism la fierărie, fier încins şi veselie. Cum a revitalizat un român atelierul vechi de un secol, raritatea unde încă se mai aude „cântecul original al nicolavei“
0Ioan Bozântan (56 de ani), un fierar din Maramureş aflat la a treia generaţie de meşteri, spune că meseria pe care o practică nu mai este căutată şi-şi doreşte să-şi transforme micul atelier într-un obiectiv turistic.
Ioan Bozântan are 56 de ani şi, de când se ştie, a lucrat în fierăria lui din satul Buşag (judeţul Maramureş). Aşa au muncit şi tatăl, dar şi bunicul lui, acesta din urmă fiind cel care a deschis fierăria în anul 1919. Cu toate astea, în prezent, mica afacere merge din ce în ce mai prost, iar „cântecul nicovalei“ ar putea rămâne prizonier al tăcerii. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, în ciuda progreselor societăţii care nu mai are mare nevoie de fierari, Ion Bozântan este decis să-şi transforme atelierul într-un adevărat obiectiv turistic, pentru ca istoria de aproape
100 de ani a locului să nu se piardă.
Ioan Bozântan în atelierul de fierărie
„Bunicul meu a lucrat ca fierar, se ducea din sat în sat, încă de copil, şi a ajuns la Budapesta. A lucrat zece ani acolo şi a învăţat meseria de fierar. Pe vremea aia, era în floare munca asta, «coaci» îi zicea, după denumirea ungurească“, începe fierarul povestea micului atelier. Primul Război Mondial l-a prins pe bunicul lui Ioan Bozântan în Budapesta, iar la final, când a vrut să-şi retragă banii dintr-o bancă ungurească, i s-a spus că nu poate să îi primească, deoarece banca a fost bombardată şi arhiva a ars.
Bunicul a decis atunci să se întoarcă pe meleagurile natale şi, când a ajuns în localitatea Seini (în prezent în judeţul Maramureş), a fost la un pas să fie împuşcat de grăniceri, deoarece purta uniforma militară austro-ungară şi a fost considerat spion. „L-au recunoscut nişte bătrâni şi au zis: «Nu împuşcaţi românu’ nost’». Purta uniforma ungurească pentru că nu a avut bani să-şi cumpere haine civile. Şi atunci au venit oamenii din sat şi l-au ajutat. I-au cumpărat scule, iar el, cu timpul, le-a plătit prin muncă. Au zis că e nevoie de fierar în sat. S-au gândit bine oamenii ăia“, povesteşte Ioan Bozântan începutul afacerii puse pe picioare de bunicul său.
După ce a început să muncească şi să-şi plătească datoriile către „investitorii“ din sat, strămoşul fierarului din Buşag s-a căsătorit şi şi-a întemeiat o familie, apoi nu a mai plecat niciodată de acolo. „A avut trei băieţi, iar unul dintre ei a fost tata, care a ales să se ocupe mai departe de fierăria familiei“, continuă Ion Bozântan povestea.
Meserie pe cale de dispariţie
Astăzi, meseria pe care o practică Ioan Bozântan nu se mai caută, iar un consătean al său, care tocmai şi-a adus calul la potcovit, e unul dintre rarii clienţi care mai caută astfel de servicii. „Altădată erau şi 100 de cai numai în Buşag. Dar mai erau tot atâţia şi în Tăuţi şi în Băiţa (n.r. – localităţi învecinate). Calul trebuia potcovit chiar şi o dată pe lună, maximum la două luni, depinde cât lucrezi cu el. Acuma mai sunt trei cai în Buşag“, contabilizează el. În plus, caii nu mai sunt folosiţi ca altădată, astfel că nu mai au nevoie de potcoave decât de două ori pe an, mai spune fierarul. Mai mult, pe vremuri se potcoveau şi boii, însă pentru asta exista un sistem de ridicare a animalului. „Am avut şi noi aşa ceva, pentru că boii nu stăteau ca şi caii. Erau nişte curele care se treceau pe sub burta lui şi se ridica atât cât să nu atingă pământul. Dar acum nu se mai folosesc animalele, aşa că nu mai vine nimeni cu ele la potcovit“, adaugă bărbatul.
În lipsa cailor, fierarii mai au câte o comandă sporadică de a ascuţi diferite unelte. „Acum începe campania agricolă şi mai vin oamenii să le ascut lamele de la plug. Chiar şi plugul de la tractor trebuie ascuţit. Dar noi putem face aici orice lanţuri, închizători, orice se strică putem repara“, mai spune el, arătând înspre mai multe bucăţi metalice aruncate prin atelier. Ioan Bozântan adună orice bucată de fier îi rămâne în fierărie, fiind convins că îi va folosi la ceva. Dar, în ultima vreme, se întreabă tot mai des dacă toate eforturile lui mai au vreun sens, mai ales că afacerea care a trecut prin trei generaţii de bărbaţi nu va merge mai departe.
„Fiul meu e inginer, are 27 de ani şi nu vrea să continue. Nu spun că nu mă ajută, dar nu o face cu plăcere şi nu vrea să continue tradiţia. Trebuie să ai dragoste de meseria asta, altfel n-o poţi face“, mai spune el, arătându-şi mâinile murdare ca pe o dovadă de afecţiune pentru ceea ce face zi de zi.
Singura soluţie de supravieţuire
Conştient de valoarea micului său atelier, Ioan Bozântan spune că şi-ar dori foate mult să îl poată înscrie în circuitul turistic. „Trec străinii, nemţi, francezi, se opresc şi cer să facă poze cu ciocanul în mână. Dar ei nu ştiu de noi, se opresc din întâmplare. Ar fi foarte bine dacă ar putea fi inclus atelierul meu într-un circuit turistic. Un fost coleg de şcoală, care acum e în Franţa, cu fiul şi nepoţii, mi-a cerut să-i fac programare. A zis că vine să ne viziteze, să-i planific un cal, că vine cu nepoţii să filmeze, după care s-au dus în Franţa şi copiii au pus pe Facebook filmarea. Acum toată clasa zice că vrea să vină să vadă fierăria“, îşi explică bărbatul ideea.
Deocamdată, în micuţa fierărie focul arde în continuare, iar foalele şi nicovala au rămas încă utile. „Păcat că nu puteţi înregista sunetul. Eu pe o nicovală care nu cântă nu aş putea lucra, căci trebuie să ai ureche muzicală în meseria asta“, concluzionează fierarul Ioan Bozântan.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
