Cum a murit marele dramaturg Caragiale la Berlin şi ce s-a întâmplat cu vagonul mortuar care îl aducea în ţară

Cum a murit marele dramaturg Caragiale la Berlin şi ce s-a întâmplat cu vagonul mortuar care îl aducea în ţară

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a murit pe 9 iunie 1912 la Berlin, unde se autoexilase în 1904, împreună cu familia, după acuzaţiile de plagiat ale piesei „Năpasta“. Dramaturgul a fost răpus de arteroscleroză. Vagonul morturar care aducea sicriul în ţară a rătăcit două săptămâni pe drum.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a părăsit România în 1904, după ce a pierdut procesul de calomnie intentat lui Caion, un publicist care îl acuzase de plagiat. A plecat dezgustat şi scârbit de ţara în care trăise şi pentru care scrisese toată viaţa. ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, spunea Caragiale înainte să plece.

A ales Berlinul şi s-a stabilit aici împreună cu familia. Caragiale a închiriat un apartament în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la şcoală, iar dramaturgul s-a arătat, o vreme, mulţumit de calea aleasă. Dorul faţă de prietenii rămaşi în ţară şi l-a expus în lungi scrisori. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin. Caragiale primea veşti din România de la bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, cel care îi cerea dramaturgului să revină în ţară.

”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, îi scria dramaturgul lui Vlahuţă.

La Berlin a început să colaboreze, sub anonimat, cu câteva reviste literare. De frică să nu fie judecat, după ce ani buni a suferit din cauza criticilor la adresa operelor sale, Caragiale refuză să-şi asume scrierile. În perioada exilului a scris şi poezii pe care le-a trimis în ţară, tot sub semnătură anonimă. Directorii ziarelor au respectat dorinţa lui Caragiale şi poeziile sale au apărut publicate cu autor anonim. ”În gestul acesta al marelui dramaturg, trebuie văzut nu numai scrupulul de conştiinţă artsitică, ci şi reflexul acestui dezgust de oameni şi de părerile lor. Nu vrea să mai apară în faţa lor, să fie judecat şi interpretat”, scriu biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al unui mare scriitor”.

”A murit discret”

Anul morţii a fost unul solicitant pentru dramaturg, nevoit să muncească din greu pentru a-şi putea întreţine familia. Scria mult, până târziu în noapte şi călătorea mult. ”Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, descriu biografii ultima perioadă din viaţa dramaturgului.

În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa, aceasta l-a găsit fără suflare.

Momentul morţii este descris de Cella Delavrancea care se afla în casa lui I. L. Caragiale de la Berlin. “Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, scrie Cella Cella Delavrancea în volumul ”Dintr-un secol de viaţă”.
 

”A murit discret de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniştea sufletească a celor dragi cu mizeriile ultimelor sale clipe. Cauza morţii lui Caragiale este arteroscleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul lui Caragiale”, menţionează biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al unui mare scriitor”.

 

Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu. Rămăşiţele pământeşti au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul berlinez Schonenberg.


Vagonul morturar s-a rătăcit pe drum

Pe 14 iunie, rămăşiţele lui Caragiale au fost depuse într-un cavou al familiei, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamna aceluiaşi an, rămăşiţele dramaturgului au luat drumul spre casă, un drum care se va dovedi a fi unul cu peripeţii. Vagonul mortuar care îl aducea pe Caragiale în ţara natală a rătăcit două săptămâni prin Austria.

 

”Prin ziare îşi face locul zvonul că vagonul mortuar rătăcise două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără hârtiile trebuitoare, pierdute şi ele, că vagonul popsise întâi în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M.. Funcţionarii staţiei B.M, neştiind ce se află în vagonul care venise fără acte, îl deschid şi dau peste rămăşiţele pămâneşti ale marelui Caragiale. Ce crudă ironie a soartei!”, notează biografii dramaturgului.

 

Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. În ziua înmormântării, 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional. De aici, sicriul lui Caragiale însoţit de mii de bucureşteni, a mers la cimitirul Belu. La înmormântare au fost prezenţi cei mai mari scriitori ai vremii şi buni prieteni ai dramaturgului, printre care, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Delavrancea.

Exhumat şi mutat lângă Eminescu

În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg ”cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”. La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui Eminescu.




 

citeste totul despre: