INTERVIU „Doamna cu pantofi albaştri“, judecătoarea care a încântat România: „Am sperat ca numele meu să nu fie făcut public“
0Judecătoarea Camelia Folea, de la Judecătoria Blaj, devenită celebră după relatarea ”Doamna cu pantofi albaştri”, făcută pe Facebook de avocata Mădălina Scutelnicu, explică într-un interviu cum abordează situaţiile în care copiii devin ”monede de schimb” între părinţi şi-i sfătuieşte pe români să aibă mai mare încredere în sistemul de justiţie.
Numele Cameliei Folea „a încins” în ultimele zile reţelele sociale şi site-urile de presă. A devenit un celebru magistrat din ţară datorită modului profesionist în care a abordat un caz în care o mamă care nu îşi văzuse copilul de un an şi jumătate a solicitat instanţei să îl oblige pe tatăl acestuia să o lase să îl viziteze şi să îl ia în vacanţă.
Povestea şedinţei de judecată care a durat trei ore a fost relatată de avocata mamei, Mădălina Scutelnicu, care a postat pe Facebook o poveste cutremurătoare denumită ”Doamna cu pantofi albaştri”. În interviul acordat agenţiei de presă ”Doamna cu pantofi albaştri” există şi la fel ca ea mai sunt multe alte doamne şi domni judecători în România. Camelia Folea a fost preşedinte al Judecătoriei Blaj, iar acum este judecător la această instanţă. Pentru modul în care a abordat acest caz, magistratul a fost felicitat de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM).
”Ne bucurăm că activitatea doamnei judecător Camelia Folea de la Judecătoria Blaj a fost remarcată atât de către profesionişti, cât şi de mass media şi publicul larg. O felicităm pentru modalitatea în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu şi, în acelaşi timp, susţinem promovarea exemplelor pozitive din magistratură, a tuturor celor care îşi îndeplinesc profesia cu onoare, conştiinţă şi integritate”, se afirmă într-un comunicat al CSM.
Prezentăm în continuare interviul acordat de Camelia Folea pentru Agerpres:
Agerpres: Doamna judecător Camelia Folea, multă lume s-a întrebat zilele acestea dacă într-adevăr există ”Doamna cu pantofi albaştri” sau este doar o poveste frumoasă.
Camelia Folea: ”Doamna cu pantofi albaştri” chiar există. Nu este o poveste, nu este o magie. Exist. Şi ca mine mai sunt multe alte doamne şi domni cu pantofi albaştri, judecători în această ţară.
- Opinia publică vă percepe ca pe o eroină, un model ideal de comportament. Cum apreciaţi această postură?
Nu sunt o eroină, sunt un om obişnuit. Viaţa mi-a oferit şansa de a fi judecător şi mi-a lăsat, în acelaşi timp, şansa de a fi om. Ştiu că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete. Postura de eroină este dificilă. Am sperat ca numele meu să nu fie făcut public, dar nu toate speranţele se împlinesc. Nu mi-am dorit celebritate. Nu îmi doresc vreo distincţie şi nici un alt loc de muncă. Locul potrivit pentru mine este în robă, în sala de judecată.
- V-aţi aşteptat la un asemenea impact mediatic al poveştii scrise de doamna avocat Mădălina Scutelnicu?
În niciun caz, deoarece pentru mine era o situaţie cu care m-am confruntat deseori. De regulă trecem uşor sau chiar ignorăm ceea ce se întâmplă bun. În schimb suntem tentaţi să amplificăm ceea ce ni se întâmplă rău. Aşa am ajuns ca o situaţie de normalitate să ni se pară ceva neobişnuit.
- Povestea care a impresionat o ţară întreagă a avut în centru un copil aflat într-o situaţie delicată. Dumneavoastră vă întâlniţi des cu astfel de cazuri în sala de judecată? Sunt dificil de soluţionat?
Toţi copiii care ajung să fie monedă de schimb între părinţi se află într-o situaţie delicată, indiferent de vârsta pe care o au, şi toţi judecătorii care soluţionează cauze cu minori se confruntă cu asemenea situaţii. Mă întrebaţi dacă sunt dificil de soluţionat? Sigur nu sunt simple, pentru că sunt implicaţi copii.
- Ce a fost excepţional la acest caz?
Nu cred că excepţional este cuvântul potrivit. Este o situaţie cu care instanţele se confruntă frecvent. Excepţional este doar talentul cu care doamna avocat a relatat acest caz. Şi îmi cer scuze, dar nu pot da detalii despre această cauză. Dacă doriţi, discutăm despre aspecte generale. Ca judecător în astfel de cauze eşti obligat să audiezi minori. Unii au 10 ani, alţii 12, alţii 16. Unii sunt timizi, alţii nu. Unii găsesc puterea să zâmbească, altora le joacă ochii în lacrimi. Nu ai la dispoziţie foarte mult timp pentru a găsi calea de comunicare cu acel copil şi pentru a încerca să afli ce este mai bine pentru el, fără a-l traumatiza. Doamnei avocat i s-a părut extraordinar că am luat copilul de mână. E un gest pe care l-am făcut întotdeauna. Indiferent de vârsta copilului. E un prim pas spre încredere şi comunicare. De asemenea, i s-a părut extraordinar că audierea (minorului — n.r.) a durat 35 de minute. În instanţă timpul se opreşte în loc. Nu mi-am stabilit niciodată un timp limită pentru audierea unui minor. Nu aş putea să vă spun cât va dura audierea în următorul dosar de acest fel, pe care îl voi avea de soluţionat. Ce pot spune cu certitudine este că va dura atât cât va fi necesar ca eu să mă conving ce este mai bine pentru acel copil. Am procedat la fel şi atunci când am avut o şedinţă de numai 10 cauze, şi atunci când aveam şedinţe de 60-70 de cauze săptămânal şi lucram în instanţă doar doi judecători, pe patru posturi.
- Din perspectiva experienţei dumneavoastră în acest domeniu, ce le transmiteţi judecătorilor aflaţi la început de carieră şi care vor avea de soluţionat astfel de cazuri?
Să înţeleagă că au o mare responsabilitate, să-şi ia rolul în serios, să nu uite de 'litera şi spiritul legii', să nu uite că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni şi că în astfel de cazuri se face justiţie în interesul copilului.
- Încrederea in justiţie relevată de statistici şi sondaje de opinie este în continuare scăzută. Ce doriţi sa transmiteţi celor care încă nu au încredere in justiţie?
Să încerce măcar să aibă. Ştiu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea şi în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toţi trebuie să ştim că o soluţie, oricât de legală, temeinică şi umană ar fi, nu va mulţumi niciodată toate părţile implicate într-o cauză. Într-un dosar, civil sau penal, măcar una dintre părţi va fi nemulţumită. În cea mai simplă cauză, având ca obiect o pensie de întreţinere, cel puţin pârâtul va fi nemulţumit că trebuie să plătească pensie. Dacă ar plăti de bună voie, acel dosar nu ar exista. La fel într-o cauză penală, în care se solicită daune morale exorbitante şi pe care judecătorul nu le poate acorda în cuantumul solicitat, partea civilă va fi nemulţumită că nu le-a obţinut, iar inculpatul va fi nemulţumit că e obligat să le plătească. La un calcul elementar, veţi constata că doar una din patru persoane este mulţumită, chiar dacă soluţiile sunt legale. Pe de altă parte, cel care este mulţumit de hotărârea obţinută va împărtăşi celor apropiaţi rezultatul, în timp ce celălalt va face publică soluţia.
- Credeţi că s-ar impune şi în România înfiinţarea unor instanţe specializate în judecarea cauzelor cu minori după cum am văzut că sunt în alte state şi după cum s-a comentat în mediul public pe marginea acestui caz?
Cred că este necesar ca mai întâi să avem judecători specializaţi, dar în adevăratul sens al cuvântului.
- Aveţi un mesaj pentru opinia publică implicată în acest caz mediatic?
Am o rugăminte. Nu puneţi semnul egal între ”judecătoarea cu pantofi albaştri” şi un nume. Acceptaţi să fie doar ”judecătoarea cu pantofi albaştri”. Nu-i lipsiţi pe oamenii care ajung în faţa unei instanţe de speranţa că acel judecător are ”pantofi albaştri” indiferent de culoarea pantofilor pe care îi poartă. Nu-i lipsiţi pe unii dintre judecătorii acestei ţări, pe cei care încă nu au ”pantofi albaştri”, de şansa de a-i avea. Putem fi mai buni în ceea ce facem. Trebuie doar să vrem. (Interviul a fost realizat de Marinela Brumar)
Sediul Judecătoriei Blaj, locul de muncă al ”Doamnei cu pantofi albaştri”
Decizie în favoarea mamei: îşi poate vizita copilul şi îl poate lua în vacanţă
Magistratul a soluţionat în favoarea mamei cauza pe care a judecat-o la Blaj. Astfel, potrivit deciziei pronunţate în 8 iulie 2016, mama copilului poate avea legături personale cu acesta ”în prima şi a treia săptămână din fiecare lună, de vineri de la ora 16:00 până duminică la ora 11:00, în vacanţa de vară între 20 iunie şi 01 august, de Sărbătorile de Paşte în anii impari şi de Crăciun în anii pari, în data de 22 martie între orele 15:00-19:00 în anii impari, prin luarea minorului la domiciliul reclamantei şi aducerea acestuia la domiciliul pârâtului, la expirarea perioadei stabilite”. De asemenea, tatăl a fost obligat să permită mamei să aibă legături personale cu minorul prin convorbiri telefonice şi corespondenţa prin intermediul mijloacelor de comunicare pe internet, în fiecare săptămână. Decizia este executorie de drept şi poate fi atacată cu apel.
„În timp ce clienta mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul, şi custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu heirup-ul, să dea bine la bilanţ. Reîntoarsă în ţara, femeia a găsit totul ferecat. Uşa locuinţei. Inima fiului ei, ţinută sub lacăt de către fostul soţ. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, individul interzicându-i total fostei soţii orice formă de acces la minor. Aşa, de-a naibii! Martorii lui au spus lecţia dinainte învăţată: nu tatăl e cauza, ci copilul, dom’le, care nici nu vrea să audă de mamă. (...) Doamnă cu pantofi albaştri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-va pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa”, afirmă avocata Mădălina Scutelnicu în postarea care a devenit celebră pe facebook. Relatarea are peste 27.000 de distribuiri şi mai mult de 24.000 de like-uri.
Se încarcă comentariile...
