Cum motivează Curtea de Apel Alba Iulia respingerea contestaţiei DNA formulată într-un dosar de abuz în serviciu
0
Curtea de Apel Alba Iulia a motivat decizia de respingere a contestaţiei în anulare formulată de DNA Alba Iulia, în cazul dezincriminării abuzului în serviciu, în dosarul ce l-a privit pe fostul secretar al CJ Hunedoara, Daniel Dan.
În principal, DNA şi-a argumentat contestaţia în anulare pe faptul că instanţa de la Curtea de Apel Alba Iulia nu ar fi avut dreptul de a aplica decizia Curţii Constituţionale în condiţiile în ar fi existat două hotărâri definitive pronunţate în cauză. Potrivit Codului Penal, nu pot exista două hotărâri pentru aceeaşi faptă.
Este vorba despre decizia definitivă prin care Daniel Dan a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare şi decizia prin care s-a aprobat contestaţia la executare formulată de acesta. Parchetul spune despre instanţa de la Curtea de Apel că a rejudecat procesul atunci când a pronunţat decizia de anulare a condamnării pronunţată în aprilie 2016 de către aceeaşi instanţă, lucru care nu ar fi trebuit să îl facă. ”Instanţa şi-a depăşit cadrul legal şi a dat o nouă încadrare infracţiunii, admiţând contestaţia la executare. Decizia Curţii Constituţionale ar fi putut fi aplicată doar dacă se ridica o excepţie de neconstituţionalitate în timpul procesului”, a spus procurorul DNA. Parchetul mai afirmă că hotărârea de la Curtea de Apel Alba Iulia, bazată pe decizia Curţii Constituţionale, ”încalcă stabilitatea statului de drept şi autoritatea de lucru judecat”.
Fostul secretar Daniel Dan şi avocatul acestuia au respins afirmaţiile procurorului DNA şi au precizat că instanţa de la Curtea de Apel nu a rejudecat procesul ci doar a constatat existenţa unei legi penale mai favorabile. ”Dacă nu s-ar fi aplicat decizia Curţii Constituţionale s-ar fi încălcat stabilitatea statului de drept. Cea mai mare încălcare a legi într-un stat de drept este nerespectarea deciziilor Curţii Consituţionale”, a spus avocatul. Daniel Dan a depus la dosarul cauzei şi o decizie a Tribunalului Arad prin care s-a admis cererea omului de afaceri Ovidiu Tender şi i-a scăzut 3 ani şi 6 luni din pedeapsa de 12 ani de închisoare, ca urmare a constatării faptului că abuzul în serviciu a fost dezincriminat prin decizia Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel a decis în 9 februarie 2017 încetarea de drept a executării pedepsei de către condamnat ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016, prin care s-a dezincriminat parţial infracţiunea de abuz în serviciu. Daniel Dan a fost condamnat definitiv în aprilie 2016 pentru că a fraudat concursul pentru funcţia de director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Hunedoara, prin încălcarea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern.
DNA a mai susţinut că dispoziţiile art.595 Cod procedură penală nu erau incidente în cauză, întrucât de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a petentului D. D. nu a intervenit nici o lege de dezincriminare, iar pronunţarea unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale de incriminare nu poate fi asimilată intervenirii unei legi penale de dezincriminare, între o decizie a Curţii Constituţionale şi o lege nu se poate realiza o echivalenţă, prin analogie sau prin asimilare cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării actului”, se arată în motivarea instanţei.
Motivarea deciziei de la Curtea de Apel:
„Criticile formulate prin contestaţia în anulare formulată privind recalificarea juridică a cererii formulate de condamnat, din contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art.598 lit. d) Cod procedură penală, în cererea de constatare a dezincriminării întemeiată pe dispoziţiile art.595 Cod procedură penală nu sunt fondate, de vreme ce instanţa nu a depăşit limitele învestirii sale şi a pronunţat o soluţie în cadrul procesual iniţial al căii de atac exercitată împotriva unei sentinţe prin care a fost judecată o cerere în faza de executare a hotărârii penale definitive de condamnare.
Plecând de la definiţia dată în doctrină procesului penal, respectiv de activitate reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu participarea părţilor şi altor persoane ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, Curtea reţine că sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărţirea obiectivă a acestui proces în fazele de urmărire penală, de cameră preliminară, de judecată şi de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Or, în raport de obiectul judecăţii şi de limitele învestirii instanţei, Curtea observă că decizia penală nr.20/09.02.2017 a Curţii de Apel A.I. nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, ci constituie o hotărâre prin care s-a soluţionat o cerere în faza de punere în executare a sentinţei penale nr. 133/14.10.2015a Tribunalului Hunedoara, ambele hotărâri fiind pronunţate într-un ciclu procesual unic, în cadrul aceluiaşi proces penal.
În consecinţă, având în vedere argumentele expuse anterior privind semnificaţia principiului ne bis in idem, Curtea constată că prin decizia penală nr.20/09.02.2017 a Curţii de Apel A. I. nu a fost adusă atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 133/14.10.2015 a Tribunalului Hunedoara şi nu atrage incidenţa dispoziţiilor art.426 lit. i) Cod procedură penală întrucât nu constituie o hotărâre pronunţată împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.
Reiterând argumentele expuse anterior, Curtea reţine, în acord cu raţionamentul expus prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 501 din 30 iunie 2016, că la formularea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art.426 lit. i) Cod procedură penală, trebuie să se facă dovada existenţei celor două sau mai multor hotărâri penale definitive din care rezultă identitatea de persoană şi de obiect, incluzând situaţia în care pentru aceeaşi faptă sunt încadrări juridice diferite, situaţie premisă care nu este prezentă în cauza de faţă, hotărârea criticată nefăcând parte din categoria hotărârilor judecătoreşti prin care să se statueze asupra faptei şi persoanei care a săvârşit-o.
Curtea constată că în jurisprudenţa constantă a Î.C.C.J. s-a arătat că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, regula având valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art.129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii. Or, în cauza de faţă, chiar dacă au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare formulate, analiza temeiului invocat conduce la concluzia că această cale extraordinară de atac nu este fondată şi urmează a fi respinsă ca atare.
Pe de altă parte, fără a antama fondul cauzei şi criticile formulate de contestatoare, Curtea apreciază că aparenta contradicţie între hotărârile judecătoreşti pronunţate succesiv în acelaşi ciclu procesual nu se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art.426 lit. i) Cod procedură penală, ci celui prevăzut de art.453 alin.1 lit. e) Cod procedură penală, orientarea jurisprudenţială a Î.C.C.J. în materie fiind în sensul admisibilităţii exercitării căii de atac a revizuirii împotriva unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia executării, întrucât vizează cauze ulterioare şi exterioare judecării pe fond a cauzei(…)”.
Se încarcă comentariile...
