Viaţa mea la all inclusive

Stau la o masă şi mermelesc cu furculiţa o salată de peşte. Am burta ţâfoaie. Aş mai vrea să mai mânânc, dar nu mai pot. E atâta mâncare aici, Lorine, încât îmi vine să plâng. Dar nu vreau să-mi trag şuturi în fund cu locul ăsta în care am ajuns să mânânc de crăp.

Prietene, altceva mă face să-ţi scriu! Mă holbez la toţi oamenii care mănâncă şi beau în restaurantul central al resortului all inclusive. Sunt de toate neamurile Europei: britanici, nemţi, scandinavi, olandezi, polonezi, cehi şi, fireşte, ruşi. Mulţi ruşi. Toţi mâncăm de ne crapă fălcile. Toţi bem cât ne ţin rinichii.

Nu ştiu cum să-ţi spun, pentru că nu vreau să debitez aiureli, dar oamenii ăştia mi se par egali. Adică, sunt la fel, fără nicio deosebire de naţionalitate, obiceiuri de consum (îţi place ce sintagmă am găsit: „obiceiuri de consum“?) sau comportament. Şi spun asta, amintindu-mi de discuţiile şi de hlizeala noastră prostească pe seama românilor (conaţionalii noştri), care sunt cum sunt, nişte idioţi, leneşi, hoţi, oameni de mâna a doua, care nu vor să facă din România o ţara frumoasă, civilizată, bla-bla, bla-bla... Tot ce-am trăncănit pe seama românilor, nemţilor, ruşilor şi altor popoare mi se par tâmpenii. Am trăit în eroare, Lorine! Ne-am comportat ca doi semidocţi decrepiţi, prietene!

Nici nu ne trece prin cap să ridicăm ochii şi să mulţumim cerului. Pentru că mâncăm şi bem.

Să-ţi zic ce cred eu acum... Aici, la all inclusive, oamenii sunt perfect egali. Subliniez: perfect! Ruşii nu beau mai mult ca englezii şi nici nemţii nu mănâncă mai mult decât polonezii. Toţi mâncăm şi bem la fel. Şi toţi facem ceea ce am dorit de fapt când am ales să venim aici: să mâncăm, să bem, să facem sex, să stăm la soare despuiaţi, să dormim pe săturate, să ne bălăcim care în piscină, care în mare, să nu mai stăm cu gura pe copii şi nici ei să nu ne mai bage în seamă... Asta am căutat şi am găsit: all inclusive. Un loc în care grijile să dispară, frustrările să se topească, suferinţele să se cicatrizeze, să uităm de „lumea de dincolo“, să fim din nou animale, care mănâncă, beau, se împerechează şi au grijă de puii lor să nu se avânte prea mult în mare şi să-i înghită rechinii.... (Hai că am glumit, nu sunt rechini! Dar mi-ar plăcea o bălăceală în larg cu o sirenă!) Resortul ăsta all inclusive e mai tare ca Parlamentul European. Pentru că aici omul se întâlneşte cu viaţa lui, îl doare în cur de viaţa Europei, a planetei, a galaxiei.

Şi cum ţi-am mai spus (ţi-am mai zis asta sau nu?, că n-am chef să recitesc scrisoarea!), nici nu-mi pasă că sunt român. Nu se citeşte pe mutra mea. Aici nu sunt nici umil, nici mândru, nici muncitor, nici naţionalist, nici complexat. Sunt all inclusive, Lorine, futu-i!, sunt egal cu toţi colegii mei din această rezervaţie. Toţi suntem egali în faţa cerului. Şi nici nu ne trece prin cap să ridicăm ochii şi să mulţumim cerului. Pentru că mâncăm, bem şi ne relaxăm.

Lorine, hai că-i păcat să las bunătate de salată în farfurie! Fac un efort. O să beau şi un vin în cinstea ta. Să ne vină mintea la cap! Să fim oameni! Te pup! Peste două zile mă întorc în ţară. Al dracului chin!