Viaţa la Havana în 2013: cum nu mor cubanezii de foame
0
Am fost în Cuba, în aprilie. Capitalismul se luptă, încă discret, să ia locul socialismului. Găsiţi în rândurile următoare cronica acestui război
Cuba începe cu tulburarea liniştii sufleteşti. Sunt în adevăratul centru al Havanei, nu în cel vechi, turistic, dar parcă am schimbat secolul, dacă nu pământul. Sunt înconjurat de o sărăcie ca de ghetou. Aceasta era cândva, înainte de Revoluţia socialistă, perla Caraibelor, aici era cândva atâta lux şi atâta opulenţă, încât Havana, preferată şi de un comunist atât de consecvent ca Hemingway Parisului, ajunsese obscenă.
Dar acum, clădirile stau să se prăbuşească, sunt sumbre, înspăimântătoare, deşi par cochete şi la ceasul acesta din seară când s-au drapat într-o lumină aproape mediteraneeană. Oamenii însă sunt drepţi. Cubanezii sunt – acesta este cuvântul corect – incredibili. Cum rezistă? Rândurile următoare încearcă să explice un miracol, care, totuşi, stă să se sfârşească. De ce?
De ce se bărbieresc cubanezii în oraş
E dimineaţă pe strada Animas. Mă uit, prin fereastra prăfuită, la un bărbier. Clientul are gâtul lung, acoperit de o spumă care se vede că e mai degrabă săpun îndoit cu apă. Bărbierul îl parcurge de jos în sus, dintr-o singură mişcare, cumva din încheietură. Aştept să văd o picătură de sânge, dar nu curge niciuna, briciul e clătit cu o apă oarecum murdară, însă reuşeşte să strălucească – imaculat. Bărbierul se ocupă acum de perciunii omului. Se râde mult înăuntru. Se aşteaptă la coadă, dar se râde de se cutremură capetele pămătufurilor de proastă calitate, prematur atinse de calviţie.
Clienţii sunt tineri, tineri-antilopă, ca în cărţile lui Yasushi Inoue, zvelţi, cu danturi perfecte, mai degrabă negri decât albi. De ce sunt cozi la bărbieri? Ce îi ţine pe bărbaţii aceştia împreună? Mă izbeşte aparenta lor prietenie. A reuşit comunismul să creeze, măcar aici, un om nou care să nu îşi urască aproapele?
Am străbătut Havana înspre toate punctele cardinale, am întrebat, mi s-a răspuns. Cubanezilor le place să întreţină contacte cu străinii. Evită, doar dacă simt că se impune, subiectele delicate din politică, spun, la început, jumătăţi de adevăr, cu privirea periferică exersată, în căutarea turnătorilor, ca în orice dictatură, dar dacă străbaţi Havana la pas, şi bei rom cu ei, şi le dai să fumeze din trabucurile tale, şi dormi în casele lor, şi îi asculţi, şi eşti sincer, şi chiar îţi deschizi toţi nasturii inimii, vei afla. E ca în Evanghelii, dacă baţi, ţi se va deschide. Cubanezii se bărbieresc în oraş pentru că nu există instrumentele de igienă personală cu care noi ne începem dimineţile dincolo de cortina de fier.
Lamele de ras se procură greu, se dau pe sub mână, se folosesc până se tocesc şi nu mai taie nici amintirea firului de păr, şi sunt oameni care încă ascut lame de ras – asta e meseria lor, să ascută lame de ras. Iar clienţii bărbierilor stau sub umbra prieteniei, fiindcă împărtăşesc la comun aceeaşi soartă dureroasă pentru fiecare în parte. Dar realitatea e mai prozaică de atât: nici nu au unde să plece. Nu au paşapoarte şi nici nu vor avea peste noapte. Din Cuba, încă nu se pleacă, se evadează. Şi nici nu vor toţi să evadeze.
Nu au acces la internet
In Cuba, sahul este sport national. FOTO:REUTERS
Locuiesc o viaţă la aceeaşi adresă, se cunosc unii pe alţii de când se jucau aproape goi în praful de pe străzile prost asfaltate, străzile care le unesc, nu le despart, casele, străzi care nici nu sunt speranţe că se vor asfalta în timpul, totuşi finit, al existenţei lor.
Ei chiar vor fi împreună până la sfârşit, se vor conduce pe ultimele drumuri şi vor plânge unii la înmormântările altora şi se vor iubi sau se vor urî nu din obscure raţiuni financiare, ci pentru mai vechile virtuţi şi defecte, care, înainte de epoca digitală, compuneau ceea ce istoriile au reţinut a fi „natura umană“.
Nu au acces la internet, puţini au telefoane mobile, câştigă în medie mai puţin de 20 de dolari americani pe lună, le dă partidul mâncare pe cartelă, şi uite că ei rezistă.
De ce nu mor cubanezii de foame
Chipul raposatului Hugo Chavez, stilizat de propaganda oficiala FOTO: REUTERS
Scriitorul francez Leon Bloy, despre care nu sunt date că ar fi vizitat Cuba, a putut totuşi cândva să scrie că „omul are locuri în inimă care încă nu există, şi în ele pătrunde suferinţa spre a le face cu putinţă să existe“.
Curvele din Havana. Ele au o privire care anunţă asemenea locuri în inimă. Capitala Cubei pare, zilnic, de la orele 18.00, un nesfârşit bordel. Aşa era şi pe vremea dictatorului Batista, alungat de cel ce avea să devină dictatorul Castro şi căruia cubanezii de rând îi spun într-o ipocrită intimitate Fidel.
Tot aşa – turişti veniţi aici să îşi desfăşoare plenar o sexualitate îndoielnică, chiar decadentă. Se face sex cu minore, ba chiar şi cu minori, cu bărbaţi tineri, dar şi bătrâni, cu femei măritate, cu femei divorţate, ba chiar şi cu femei văduve.
Havana miroase toată a iubire cumpărată – tranzacţionată ieftin, carevasăzică. Turismul este principala ramură economică a Cubei, iar turismul sexual, se vede bine, principala ramură a turismului, deşi statisticile oficiale nu o admit. Se face sex în case special amenajate pentru această activitate, ba chiar şi în stradă, la umbra monumentelor din vechea stăpânire colonială spaniolă, în maşinile retro, vechi fiare americane, în etate de jumătate de secol, pe plaje, dar şi în apă. Kilometrul zero al prostituţiei este îndrăgitul club Casa dela Musica.
Cubanezii, dar mai ales cubanezele nu mor de foame pentru că există toţi aceşti italieni bătrâni şi aceşti nemţi pensionaţi bine şi chiar şi aceste nemţoaice sexagenare (meseria de dandy se regăseşte în nomenclatorul meseriilor pe care cubanezii au îngăduinţa Guvernului să le desfăşoare pe cont propriu) şi chiar şi aceşti americani obezi din clasa de mijloc, care îşi pierd minţile şi banii pentru aceste cubaneze, în special de abanos, care au – blestematele! – ca în versurile Zarazei trupurile de şarpe felin.
Nivelul de trai trebuie să ţi-l furi
Autovehiculele semicentenare ale cubanezilor au nevoie de reparatii frecvente FOTO: CORBIS
Aici – consemna Columb, acum cinci secole, când a descoperit insula, după ce văzuse, totuşi, cam toată lumea care se putea vedea pe atunci – locuiesc „cei mai interesanţi oameni de pe pământ“.
Aici – consemnează şi Crăciun, care a văzut şi el câteva continente, dar mai ales tulburătoarele minuni aurii ale Minskului, splendorile Belarusului – locuiesc femeile cele mai frumoase din lume.
Mai este, apoi, toată economia paralelă, dar nu subterană. Este cât se poate de făţişă, la lumina zilelor lungi. Cubanezii lucrează – într-o majoritate absolută – pentru stat, în special în trista industrie a trestiei de zahăr, dar şi în cea a romului, a tutunului sau a nichelului. Şi fură. Fură de la locurile de muncă trabucuri şi rom, şi fac troc, şi vând, relativ ieftin, turiştilor.
Carburanţii vin – aproape pe nimic – de la prietenii socialişti din Venezuela. Chipul lui Hugo Chavez, abia trecut în nefiinţă când ajunsesem în Cuba, era deja stilizat pe zidurile oraşului, ziduri de propagandă oficială, lângă mai vechii revoluţionari Ernesto Che Guevara şi Camilo Cienfuegos. Şi mai sunt şi banii celor care au apucat să evadeze din paradisul socialist. Câteva miliarde de dolari, anual, au calculat experţii, desigur, financiari. Şcoala fiind gratuită, cubanezii sunt relativ bine educaţi (la nivelul omului întâlnit, la întâmplare, pe stradă, sunt mult, mult mai bine pregătiţi decât românii – şi în fizică, şi în astronomie, şi în teorie politică, şi în chimie, şi în matematici, şi – oho! – în literatură). Cine pleacă de aici nu pleacă prost. Se citeşte încă enorm, medicii lor sunt renumiţi, artiştii sunt respectaţi, rezistă şi ei prin cultură, în contra cenzurii, baletul din Havana e mai bun decât la Moscova, se joacă pretutindeni şah (e totuşi ţara celui mai mare campion al lumii de până la Bobby Fischer – strălucitorul Jose Raul Capablanca).
Apoi, am găsit în Pinar del Rio (un oraş cum e Caracalul în România) o bibliotecă de car-
tier mai bine aprovizionată decât orice librărie mare din Occident. Nu lipseau – ca să vezi – nici măcar cărţile cele mai subversive ale lui George Orwell.
În Cuba circulă două tipuri de pessos: convertibil şi neconvertibil
Cubanezii folosesc un sistem aparte – cu două monede, pessos-ul neconvertibil, moneda cu care trăiesc localnicii, cea în care îşi primesc salariile şi în care îşi fac cumpărăturile, şi pessos-ul convertibil (CUC), care este rezervată turiştilor. Un CUC este echivalentul unui dolar american, iar preţurile bunurilor care pot trece de lux în comunism (inclusiv blugii) sunt de găsit doar în CUC, ceea ce le face inaccesibile celor de rând.
Cel mai bine trăiesc cubanezii care îşi primesc remuneraţia direct în CUC – cei care lucrează, fără nicio intermediere a partidului-stat, cu străinii: taximetriştii, chelnerii, proprietarii de case particulare care primesc turişti în gazdă, guriştii şi guristele de la terase, tinerii care fac pe statuile (în special Chaplin şi Hemingway) în centrul vechi, fetele de la cabaretul „Tropicana“ şi, din nou, curvele.
Mai bine decât concetăţenii lor trăiesc şi sportivii de performanţă, campionii olimpici primind o rentă viageră echivalentă cu câteva sute de dolari, dar şi o primă teribilă de aproape cinci mii de dolari. În Statele Unite ale Americii, ar fi, desigur, milionari.
De ce se întreţine cultul personalităţii lui Guevara
Anii ’50 abia începuseră. Urma un nou deceniu obsedant când un tânăr student la medicină, care nu avea pe atunci decât 23 de ani, un argentinian astmatic, dar şi carismatic, şi la drept vorbind încă neieşit complet din copilărie, însoţit de un prieten nu cu mult mai în vârstă, şi el venit tot din lumea celor care vindecă bolnavi, a urcat în şaua unei motociclete.
Era o călătorie care avea, de fapt, aparent, să se încheie după mai bine de un deceniu şi jumătate, cu un glonţ şi o moarte cu zâmbetul pe buze şi ochii întredeschişi, în jungla Boliviei. Sfârşitul, însă, încă nu a venit. Acolo, în Bolivia, omul acesta doar a fost smuls fiziceşte vieţii pentru a intra în mit.
Motocicleta fusese botezată „La Poderosa II“. Tânărul era Ernesto Guevara – el pornise să traverseze
Sud-America pentru a sluji voluntar într-o colonie de leproşi şi, mai mult, pentru a înţelege lumea. La întoarcerea în Argentina, aşa cum avea să noteze în „Jurnalul pe motocicletă“, era deja altul, deşi încă nu ştia cine avea să fie.
Despre el, Jean-Paul Sartre a spus, forţând limitele gramaticii, că a fost omul cel mai complet al secolului XX. Cei care au privit comunismul doar prin statistica morţilor de care Revoluţia a avut nevoie pentru a se impune (şi nu sunt puţine crimele pe care Guevara le-a ordonat sau de care a fost direct responsabil) au găsit în el doar un alt mare criminal din istorie.
Cert este că acest profet cu bască înstelată, dedicat unei religii care s-a dovedit falimentară, a schimbat lumea, şi încă o mai schimbă. Anii ’50 se precipită, Guevara ajunge în Guatemala şi, mai târziu, în Mexic, unde, la 27 de ani, cunoaşte un tânăr avocat care se pregătea să se întoarcă în Cuba pentru a o cuceri.
Ernesto Guevara a luptat alături de Fidel Castro, au luat împreună, aproape miraculos, Cuba, argentinianul a devenit „Che“ (cine a vorbit vreodată cu un argentinian înţelege de ce i s-a spus aşa, „Che“ fiind un apelativ pe care argentinienii îl folosesc obsesiv, dar nu fără discernământ) şi „Comandante“, cel mai înalt grad al trupelor de gherilă care l-au alungat pe generalul-dictator Fulgencio Batista în ultima zi a anului 1958.
Răsplătit cu funcţii
Guevara a fost răsplătit de Castro cu funcţia de director al Băncii Centrale şi apoi cu un fotoliu de ministru, la Industrii. Argentinianul dispreţuia banii. Semna pe ei, à la légère, simplu, Che. Bancnota de trei pessos neconvertibili a ajuns să îi poarte chipul. Nu face treabă bună la Industrii, eşuează în a reforma economia Cubei, o orientează spre modelul centralizat sovietic, şi acordă prea mare importanţă zahărului, fapt ce avea să atragă, peste ani, colapsul financiar al insulei.
Până atunci însă, Guevara rămâne revoluţionar de carieră şi pleacă să planteze sămânţa roşie întâi în Africa, apoi în adâncul Americii de Sud. Se desparte de Castro, iar legenda spune că, de fapt, Fidel i-a forţat mâna pentru a pleca din Havana, căci risca altfel să fie strivit de figura sa, legendară încă din timpul vieţii.
Moartea suspectă a altui camarad de-al lor, Camilo Cienfuegos, întăreşte ideea că lui Fidel nu i-a plăcut să-şi ţină prietenii, dar potenţiali adversari politici, prea aproape.
Se spune şi că Guevara i-ar fi reproşat lui Castro că nu îl mai înţelege – pentru ce au făcut împreună Revoluţia? Dacă au făcut-o pentru mai mult confort, fie şi personal, atunci e greşit, căci capitalismul – admitea Che – va aduce mereu mai mult confort. Revoluţia au făcut-o – insista „Comandante“ – pentru altceva: pentru altfel de oameni şi pentru un alt fel de viitor.
De necaz şi de durere au strigat la Che
Îmi recapitulez această scurtă pagină de istorie în faţa unei clădiri guvernamentale, care – aşa cum aţi văzut, poate, în vederi – este ornamentată cu un chip gigantesc al lui Guevara.
Propaganda a funcţionat în felul următor: după moartea lui Che, Castro a iniţiat o campanie naţională „Să fim toţi ca El Che!“, ridicând slavă calităţilor Comandantului. Comunismul, încă necompromis, o opţiune validă şi la Paris înainte de Praga ’68, ba chiar şi mai târziu, avea nevoie de un idol dincolo de contestaţie. Che Guevara a fost alesul.
El a murit pentru cauza celor mulţi, el nu a rămas să funcţionărească într-un birou, el nu a apucat să fie dictator. Şi despre toate acestea mi-au vorbit cubanezii, oameni oarecare, muncitori, proletari-navetişti, cu care m-am întâlnit noaptea prin autobuze. Che Guevara este iubit, cu adevărat, în Cuba, cum şi Camilo Cienfuegos este iubit cu adevărat.
Fidel Castro este mai degrabă temut, iar fratele său, Raul, căruia i-a predat puterea în 2006, este, cel mult, respectat. Există un cult al personalităţii în Cuba, dar nu este pe scabrosul model ceauşist, cum, poate, v-aţi aştepta. Castro a avut inteligenţa să-i propună spre venerare pe camarazii săi de arme, oameni bravi în luptă, dar cât se poate de morţi. Prezenţa lui Castro în arta stradală (care nu e populară, ci controlată de Guvern) este palidă.
Despre Che li se cântă turiştilor pe la terase, despre lumina surâsului său şi antologicele aventuri de pe vremea când a cucerit oraşul Santa Clara. Iar când nu mai pot şi nu mai pot, de necaz şi de durere, ultimii comunişti adevăraţi, atei fiind, tot la Che strigă.
Portrete dintr-o tuşă: scurt dicţionar al unor personaje din Havana
Amada Lopez, proprietară de casă particulară. Sexagenară. Am locuit, câteva nopţi, în gazdă, la ea. Prezenţă autoritară, dar înspăimântătoare, neavând decât patru degete la mâna stângă. Nu discută politică. O interesează antreprenoriatul, vrea să facă bani, punct.
Tomas, pensionar. Bărbat trecut de 70 de ani. Şi-l aminteşte pe Batista, era major când l-au alungat pe dictator. Spune, pe stradă, în gura mare, în vreme ce stăteam împreună la coadă la cafea (sunt dese cozile în Cuba, dar se dansează cât se stă), că Fidel Castro este un fiu de curvă şi că era mai bine înainte. Mulţimea îl priveşte cu reţinere, nimeni nu îl aprobă, dar nici nimeni nu îl contestă. Dublul limbaj şi laşitatea vin şi ele, la pachet, cu dictatura.
Manolo, pensionar, înspre 80 de ani. Cititor de ziare – oficiosul de partid „Granma“. Este semi-boschetar, trăieşte în zdrenţe, dar crede tot ce citeşte în rubrica (încă actuală acolo) „Realităţi din lumea capitalului“. Este dezgustat de situaţia săracilor din Statele Unite ale Americii, mai ales a celor din oraşul Chicago.
Marcy, proprietară de casă particulară. Trecută de jumătatea speranţei de viaţă, ajunsă la aproape 50 de ani. Am stat în gazdă la dumneaei. Are strămoşi negri (foşti sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr), se dedă religiei Santeria, o religie sincretică având rădăcini în Africa Antică. Concret: sclavii au adoptat, formal, religia catolică, dar noilor sfinţi creştini le-au găsit un corespondent în vechile lor zeităţi. Santeria este practicată fără restricţii în Cuba. Relaţiile statului cu religiile s-au îmbunătăţit după vizitele ultimilor doi Papi – Ioan Paul al II-lea, la sfârşitul anilor ’90, şi Benedict al XVI-lea, în 2012. Majoritatea populaţiei este catolică, dar se obişnuieşte, se observă lesne, un catolicism tropical, mult mai indulgent cu păcatele trupeşti. Posedând antenă parabolică, Marcy urmăreşte cu nesaţ reclamele TV de la un post de limbă spaniolă din Miami, Florida, SUA. Îi plac în special cele la burgeri. Iubeşte, totodată, fotbalul european, urmăreşte în special campionatul Spaniei, mai exact echipa FC Barcelona.
Ruiz, un copil. Jucător amator de baseball în vârstă de 11 ani, vrea să emigreze în America, şi de ar fi să se lupte cu rechinii în Strâmtoarea Floridei, să joace în Major League şi să devină milionar în dolari americani. Din primii bani şi-ar lua pantofi de sport. Deocamdată nu are.
„Santana“, fost campion olimpic la box, în ’96, în prezent traficant de cocaină. Se desfăşoară mai ales în parcuri. Nu îi voi da bietului nenorocit numele adevărat, deşi povestea sa este adevărată, verificată din trei surse. Mi-a oferit, desigur, şi mie droguri. L-am refuzat cu brutalitatea pe care poţi să ţi-o îngădui în faţa unui cubanez masiv, fost campion olimpic la box – dar oricum, tot refuzat a rămas.
Un saxofonist. Tânăr, sub 40. Uluit de preţul telefoanelor mobile inteligente ale turiştilor, voia să emigreze în Spania, în baza faptului că a avut un bunic iberic şi ar fi putut obţine astfel paşaportul care i-ar fi garantat accesul în Uniunea Europeană. Autorităţile l-au împiedicat să aducă probe ale existenţei acestui bunic.
Mai mult socialism!
Aglomeratie retro intr-o intersectie din Havana FOTO: CORBIS
Reformele introduse de Castro cel Mic, cum îl alintă cubanezii pe Raul, mai ales în ultimii doi ani – disponibilizări din rândul aparatului de stat, dar şi încurajarea antreprenoriatului, o legislaţie permisivă cu homosexualii, îngăduirea tranzacţiilor de proprietăţi private (baza comunismului, absenţa proprietăţii private, a fost abandonată!) – au schimbat profund Cuba.
S-au înmulţit restaurantele pe cont propriu (paladar), iar numărul celor care solicită avizul pentru casa particular (cei care vor să primească turişti în gazdă) creşte încontinuu, deşi condiţiile sunt stricte, şi mai mult de jumătate dintre încasări tot la stat merg.
Şi pentru că, deşi contrazic flagrant ideologia comunistă, toate acestea trebuiau să poarte un nume, Raul Castro şi-a botezat epoca „Mas Socialismo“ („Mai mult socialism“). Dar nu prea e.
Încotro duce istoria Cubei
Vizitez un centru comunitar din Havana, un loc unde vin tinerii să picteze, să danseze, să facă actorie, totul pe gratis, ridicat din ruină, din nimic, de către oamenii de acolo, din cartier, cu mâinile goale. Cunosc un artist, pe care întâmplător îl cheamă tot Castro şi sculptează incredibil, chiar dacă are o aplecare spre Iisuşii goi, văd cum se ajută cubanezii într-o solidaritate pe care doar sărăcia o dă.
Mai devreme, nu mai târziu – căci se văd, sunt la orizont! – vor veni banii, dolarii, mulţi dolari!, vor veni, odată cu toate celelalte, mai multă libertate, şi mai puţin timp liber, marketingul, PR-ul, publicitatea, impostura fără limite, internetul. În curând, prieteni de-o viaţă nu îşi vor mai vorbi decât după ce îşi vor face, în prealabil, în mod civilizat, programări prin secretare. Până atunci, însă, deocamdată, Revoluţia.
Se încarcă comentariile...
