Mocăniţa la lună plină...
0
Într-o perioadă în care majoritatea se uită să vadă ce „last minute” a mai apărut pe Grecia, dacă la bulgari mai mai sunt locuri sau, „patrioţii”, ce fiţe se mai poartă la Mamaia, m-am gândit să vă dau o altă idee de minivacanţă, în special pentru cei din zona de Nord sau Vest, care poate nu au nici timp şi nici bani să „fugă” un weekend până la mare.
Mulţi au auzit de mocăniţa de pe Valea Vaserului (nume ”împrumutat din Apuseni”, trenul din Maramureş se numea „Zug” după denumirea germană sau „Ghezeş”), dar puţini au fost să o vadă. Este astăzi singura cale ferată forestieră (de aici şi numele de CFF – calea ferată forestieră) din lume, care mai funcţionează nu doar în scop turistic, dar şi industrial. A fost construită între cele două războaie mondiale, în zona de nord a Maramureşului românesc, foarte aproape de graniţa cu Ucraina. Este o zonă pe cât de frumoasă, pe atât de sălbatică. Populaţia se compune/compunea dintr-un mozaic de etnii: români, unguri, evrei, ucrainieni, ruteni, huţuli, dar în special ţipţeri. Aceştia din urmă sunt o populaţie germană, colonizată de către împărăteasa Maria Tereza din zona Slovaciei de astăzi (acolo merseseră camdeodată cu saşii noştri din Transilvania, sec. 12-14), undeva pe la mijlocul secolului 18. Au fost aduşi în Maramureş, în special în zona Văii Vaserului (Wasser = apă în germană), pentru a lucra în zecile de mine, dar şi pentru a exploata bogata masă forestieră din zonă. Până la construirea liniei cu ecartament îngust de aici, lemnul era transportat cu plute – iniţial pe Vaser, pe urmă pe Tisa, ajungând până la Dunăre. Pentru a eficientiza această industrie, după primul război mondial, s-a luat decizia construirii unei linii de cale ferată îngustă, care urma să transporte muncitorii, dar şi masa lemnoasă din pădurile, unde altfel nu se putea ajunge.
Faţă de atunci, nu s-au schmbat prea multe – zona este în continuare extrem de frumoasă şi de sălbatică, singurul mijloc de acces fiind în continuare mocăniţa, vagoanele pline cu lemne „fug” de dimineaţă până seara, iar din când în când (din aprilie până în octombrie) câteva trenuri pline cu turişti, intră în acest paradis aproape neatins. Cu siguranţă un farmec aparte îl are mocăniţa, locomotiva pe aburi, care, la fel ca şi acum o sută de ani, scoate fum, fluieră nervoasă, te scutură, se opreşte des să alimenteze cu apă, dar te duce negreşit „sus pă Vasăr”.
Citisem undeva că în România, în anul de graţie 1986 încă se produceau locomotive cu aburi şi existau sute de kilometri de cale ferată îngustă. Ca şi multe altele, majoritatea şi-au găsit fatidicul sfârşit după 1989. Locomotivele, în cazurile fericite, au ajuns în muzee (precum cel din Reşiţa, unul dintre cele mai frumoase şi interesante muzee din câte am văzut eu!) sau cel din Sibiu (care e închis, un rai al bălăriilor). Multe alte locomotive însă, au luat „calea pribegiei”, vândute fiind la preţ de nimic (oficial) în ţări care ştiu să respecte astfel de monumente mai mult decât noi – Elveţia, Belgia, Germania... Câteva trenuri au mai funcţionat şi după ’90, precum mocăniţa din Munţii Apuseni sau „Wuschul” săsesc, care cândva făcea legătura Sibiu-Agnita-Sighişoara, dar au „murit” încet şi sigur...
Există mai multe proiecte turistice, în care aceste trenuri sunt implicate – aş aminti aici cele de la Moldoviţa din Bucovina sau din judeţele Alba-Hunedoara. Totuşi, trenuleţul de pe Valea Vasărului a rămas singurul care funcţionează nu doar pentru turişti, ci în special pentru transportul lemnului. Cum a fost posibil? După 1989, CFF Vişeu a fost privatizat, intrând pe mâna unor „privaţi”. După puţin timp, câţiva elveţieni, pasionaţi de locomotive cu abur (sincer, încep să cred că nu există elveţieni nepasionaţi de locomotive cu abur) au înfiinţat o fundaţie care a achiziţionat şi recondiţionat locomotivele cu abur, făcând o excelentă echipă împreună cu compania care se ocupă cu exploatarea lemnului de pe Valea Vasărului (şi ea mixtă, româno-germană).
Astăzi, la 23 de ani după privatizarea companiei, mocăniţa de pe Valea Vasărului îşi continuă drumul de câteva ori pe zi cu „trenurile de producţie” (trase de locomotive moderne cu motorină, pentru a le cruţa puţin pe cele cu abur) şi vara, vechile locomotive cu aburi (în mare parte din pasiunea „unei mâini de oameni”), duc zi de zi turişti în locuri în care altfel nu pot ajunge. Promit să revin pe viitor cu mai multe detalii despre acest superb tren şi despre ceea ce se poate vedea acolo – pentru moment vreau să vă invit să luaţi parte la una dintre „cursele speciale”, care va avea loc sâmbătă, 20 iulie. Spre diferenţă de celelalte zile, sâmbătă se va pleca abia la ora 19 (nu la 10 ca de obicei). De ce? Pentru că sâmbătă noaptea se va putea vedea luna plină şi unde altundeva, decât de „sus, pă Vasăr”.
Vă recomand cu mare drag să mergeţi la Vişeu, să savuraţi o plăcintă în gară, să vă urcaţi în tren, să beţi „un deţ de pălincă” şi sus să vă lăsaţi vrăjiţi de muzica unui ansamblu de coarde, adus tocmai de la Cluuuuj, savurând câteva preparate culinare în aer liber. Dar atenţie, vorba unui clasic în viaţă „să nu uităm de ce am venit”: la momentul potrivit, să vă luaţi aparatul foto şi să surprindeţi luna în probabil unul dintre cele mai frumoase locuri din ţară... Coborând tot cu mocăniţa în Vişeu, puteţi „parca” la una dintre pensiunile din oraş, sau de ce nu, în trenul hotel Carpathia Expres, care vă aşteaptă cu un mic dejun în vagonul restaurant, o locomotivă de epocă restaurată şi cabine cu două paturi...
Mai multe detalii găsiţi aici: http://www.cffviseu.ro/ iar pentru cei care sunt din Cluj, o ofertă aici: http://city-tours-events.ro/oferte/weekend-de-vis-in-maramures-oferta-last-minute/
Se încarcă comentariile...
