Mesaj de la un candidat de 50 de ani

Mesaj de la un om trecut bine de prima tinereţe, în urma unui anunţ de recrutare pe care l-am pus cu ceva timp în urmă, căutăm un redactor pentru un site despre teatru:

„Sunt cel mai calificat om din ţara asta pentru aşa ceva… dar nu pupaţi o persoană ca mine pt că faceţi discriminări pe criteriu de vârstă. Plus că nu aveţi cultura necesară să vă daţi seama de valoarea bazei de cunoştinţe pe care o am. Plus că am scris teatru, radiofonic (cu Dem Rădulescu în rol principal), peste 200 de emisiuni scenarizate, cunosc personal 30% din lumea viespăroasă din arena românească. Sunt curent cu tot ce mişcă în teatru pe planeta asta. Dar ca să aveţi pe cineva ca mine, tre' să căutaţi. Cineva de adevărată valoare creativă şi intelectuală nu cerşeşte atenţie aplicând printr-un cv. Drum bun pe calea mediocrităţii”.

Dacă ar afla că nu aş lucra cu cineva ca el nici dacă ar veni la muncă pe gratis - ba, dacă mă gândesc bine, nici măcar dacă m-ar plăti el pe mine - ar spune că din cauza vârstei, evident. Şi la fel ca mine ar face aproape toţi angajatorii. Îi ştiu bine pe angajatori, vorbesc cu ei în fiecare zi, de 25 de ani încoace. Însă candidaţii nu vor să ştie asta. Îi ştiu bine şi pe candidaţi şi pe angajaţi, tot de atâţia ani.

Am văzut mulţi angajaţi care au ajuns aproape de nebunie din obsesia că experienţa TREBUIE să fie nu doar un criteriu important de evaluare, ci singurul. Nu, nu este. Nu e singurul, de multe ori nu este nici cel mai preţios, şi nici măcar important nu este adesea. Dacă cineva poate să înveţe într-o săptămână, într-o lună sau două ce e de făcut în jobul respectiv, de ce să iei pe cineva care a făcut lucrul acela zece ani? Sunt mult, mult mai puţine joburi decât crede lumea acelea în care experienţa şi vedetismul cântăresc mai mult decât frustrarea, capriciile, orgoliile, lipsa de realism şi pretenţiile disproporţionate cu care vin „la pachet”, aproape invariabil. Şi aproape toate ameninţările cu judecata, cu comisiile de discriminare şi cu altele asemenea vin de la candidaţii şi angajaţii experimentaţi, ştim cu toţii...

Deşi ştiu bine asta şi îi sfătuiesc şi pe angajatori să fie tot timpul atenţi la motivaţia şi la frustrările candidaţilor, mai las şi eu „garda jos” când e vorba de propriii mei angajaţi, din când în când. Tentaţia să angajezi vedete e mare, nimic de zis. O dată la câţiva ani o fac şi eu. Şi mereu, dar absolut de fiecare dată a ieşit prost. Dar prost şi cu pagubă, nu aşa... Ultima experienţă e încă proaspătă în minte, a fost acum vreo două luni, am şi scris aici, pe blog, despre ea.

Da, e trist să ai ceva de care ceilalţi nu mai au nevoie. Încă şi mai trist e să fie singurul lucru care ţi-a mai rămas. Şi da, să-i învinovăţeşti pe ceilalţi că nu au nevoie e uman... :(