Marina Valmy, fiica Christinei Valmy, „regina cosmeticelor“: „Cosmetica a salvat-o pe mama din depresie“

Marina Valmy (65 de ani) vorbeşte despre relaţia cu mama ei, despre începuturile timide ale Christinei Valmy în domeniul cosmeticii, când îşi prepara cremele în bucătărie, până la sucesul fulminant cunoscut la nivel mondial, ajungând să-şi deschidă o şcoală internaţională de cosmetică în buza New Yorkului, pe renumitul bulevard 5th Avenue.

Cu o zi înainte de alegerile prezidenţiale din Statele Unite, Marina Valmy de Haydu venise într-o vizită în România. Apucase să voteze şi era foarte încrezătoare că Hilary Clinton va fi succesoarea lui Barack Obama. S-a înşelat. „Nu va fi deloc bine dacă Trump va câştiga alegerile“, ne-a avertizat cu accentul ei american, iar noi, acum, din colţul ăsta de lume, rămâne să aşteptăm răul. Marina Valmy este vicepreşedintele reţelei americane Christine Valmy Inc. şi directorul şcolilor de cosmetică din toată lumea, iar în România a venit cu un mesaj: înainte să moară, mama ei a rugat-o să reînvie şcoala  înfiinţată de ea aici în anul 1991. E şcoala unde au învăţat bazele înfrumuseţării peste 22.000 de cursanţi români, de la cum se face un coc până la un masaj facial după criterii americane. MarinaValmy vrea să ducă mai departe moştenirea lăsată de Christine Valmy, care avea credinţa că prin educaţie se pot schimba destinele oamenilor, devenind mai independenţi, mai siguri pe capacităţile lor. Pare un plan bun pentru România, mai ales că, în decembrie, îşi alege „conducătorii“ şi, cine ştie, poate că o să devină şi ea o ţară mare din nou. 

„Weekend Adevărul“: Doamna Valmy, aţi copilărit în România până la 10 ani şi încă vorbiţi româneşte.

Marina Valmy de Haydu: Mama a insistat să-mi amintească că suntem din România şi de-aceea încă vorbesc româneşte. A ţinut mult la originile ei şi nu şi-a dorit să fim ca alţii care pleacă din ţară şi nu mai cunosc limba după câţiva ani.

Ce amintiri aveţi din copilăria petrecută aici?

Îmi aduc aminte că locuiam într-o casă mare şi mie îmi plăcea să stau în faţa sobei cu lemne, pentru că acolo era mai cald. După instaurarea regimului comunist, casa a fost divizată în mai multe apartamente şi au locuit mai multe familii. Era bizar pentru că permanent trăiam cu frica de ceva, de percheziţii, de vecini. Bunicul avusese o situaţie materială foarte bună, îmbelşugată, dar după ’47, a început să vândă din bijuteriile bunicii. Avea un seif în dormitor, iar înăuntru depozita zahăr, ulei şi sare (râde). Dar mai ţin minte şi că mergeam la mare cu bunica şi stăteam în casele unor ţărani, iar asta-mi plăcea foarte mult. Adoram să merg la talcioc! Odată, am încercat să vând pantofii mamei când eram mică. Am plecat de-acasă cu punga de pantofi, dar bunica mea, care locuia vizavi de noi, m-a văzut pe terasă şi a venit după mine. Mamei nu prea i-a plăcut ce voiam eu să fac.

Cum s-a conturat pasiunea pentru cosmetice a mamei dumneavoastră?

Cosmetica a fost pentru mama o salvare. Ea s-a înscris la Facultatea de Drept în ’49, dar n-a mai terminat-o, cred că a avut probleme cu dosarul. A urmat o perioadă foarte dificilă pentru ea, era mereu supărată şi, oricât de mulţi medici ar fi consultat-o, nu ştiau să-i spună ce are. Până la urmă, după mai multe căutări ale bunicii, l-a găsit pe doctorul Aurel Voinea, considerat părintele cosmeticii, fost  ministrual Sănătăţii, care a spus că mama era deprimată. Pe atunci nu existau remedii pentru depresie, aşa că lui i-a venit ideea ca mama să facă nişte cursuri de cosmetică, pe care el le ţinea. I-a plăcut foarte mult şi asta a salvat-o din starea ei de atunci. Şi după doi ani de curs, mama a învăţat cum se fac cremele şi a fost foarte atrasă mai ales de partea de compoziţie a lor. A găsit o carte cu plante chinezeşti, care a influenţat-o să încerce tot felul de mixuri cu plante locale de la noi. Le prepara acasă, pe aragaz.

I-a mâncat cremele mamei şi n-a păţit nimic

În loc de mâncare, prepara creme. Vă plăcea ocupaţia mamei?

Ştiţi cum e, toată lumea are amintiri diferite despre copilărie. Fiecare îşi aminteşte, poate, mirosul din casa bunicii, mâncarea de la prânz sau prăjiturile scoase din cuptor ale mamei. Când mă duceam acasă, nu ştiam ce e pe aragaz. În bucătărie atârnau de tavan tot felul de plante pe care mama le folosea pentru tratamente. Eu o găseam pe mama preparând extracte din plante şi testând formule cosmetice. Uneori miroseau oribil!

Dar o ajutaţi la preparat?

Eu mai mult le mâncam. (râde)

Le mâncaţi?!

Când aveam vreo 5 ani, mi-am luat o bătaie zdravănă din cauza asta. Într-o zi, mama a observat că preparatele din salon – care de fapt, era dormitorul nostru – ba se împuţinaseră, ba dispăruseră. M-a întrebat pe mine dacă ştiu ce-i cu ele, dar eu n-am zis nimic. A simţit că-i ascund ceva şi m-a forţat să-i spun care era adevărul. I-am zis că le-am mâncat. Îmi plăceau!

Mama s-a născut Xantopol, care e un nume grecesc, datorită căruia a putut să obţină paşapoarte şi să plecăm în Grecia. Am nimerit Anul Refugiaţilor, iar în Grecia exista un comitet care ajuta emigraţia. Nu ştiam greceşte, nu cunoşteam pe nimeni. Cred că mama a şi falsificat nişte acte, să pară că aveam rude acolo, ca să putem pleca mai lesne. 

Au falsificat acte ca să emigreze în Grecia

Gustoase poate, dar comestibile?

Se pare că erau, pentru că iată-mă aici. Sărind peste timp, când eram însărcinată cu al doilea copil, foloseam o cremă pentru burtă ca să nu fac vergeturi. O ţineam peste tot prin casă. Primul meu băiat avea atunci până într-un an. Într-o zi, bona a venit la mine foarte speriată, cu copilul în braţe, spunându-mi că trebuie să mergem urgent la spital pentru că cel mic mâncase din crema mea. Eu am avut o reacţie foarte relaxată: „Ah, nu-i nimic, lasă-l în pace“. Femeia probabil a crezut că am înnebunit şi că nu-mi pasă de copilul meu, i-a spus şi soţului meu, dar şi lui i-am zis acelaşi lucru (râde). Aveam şi o glumă în casă: că e a doua generaţie care mănâncă din cremele familiei.

Aţi emigrat în Grecia cu mama şi cu bunicii în 1959. V-a priit schimbarea?

Eu am suferit foarte mult când am plecat, pentru că ne-a fost foarte greu acolo. Ştiu însă din povestirile mamei că atunci era o perioadă când multă lume voia să plece din România. Mama s-a născut Xantopol, care e un nume grecesc, datorită căruia a putut să obţină paşapoarte şi să plecăm în Grecia. Am nimerit Anul Refugiaţilor, iar în Grecia exista un comitet care ajuta emigraţia. Nu ştiam greceşte, nu cunoşteam pe nimeni. Cred că mama a şi falsificat nişte acte, să pară că aveam rude acolo, ca să putem pleca mai lesne. Acolo am locuit în nişte barăci de lemn care fuseseră ale soldaţilor americani după Al Doilea Război Mondial. Trăiam din pachetele pe care le primeam cu zahăr, ulei, brânză. Ţin minte că îmi era mereu foame şi mai furam usturoi din grădinile oamenilor, pe care-l mâncam gol, ca legumele.

Tentaţia irezistibilă a parfumurilor

Bunicii n-au reuşit să-şi găsească de lucru?

Mama a devenit capul familiei. Ea şi-a găsit imediat de lucru. Cu toate că nu vorbea limba, ştia franceza, iar femeile care mergeau la saloanele din Grecia erau mai cosmopolite şi cunoşteau franceză, deci puteau să comunice. A lucrat la salonul lui Elizabeth Arden. Şi-a făcut o clientelă foarte bună, iar prin programele pentru imigranţi, a putut să ia bani ca să deschidă un salon. Doar că, atunci când i-au venit banii, i-a restituit, pentru că ne veniseră actele să plecăm în America.

Foto: Christine Valmy, în SUA, ţara care a făcut-o faimoasă; Sursa: Arhivă personală Marina Valmy

Un an în Grecia, restul – în America.

Am plecat în 1960, cu 50 de dolari în buzunare. Din banii ăia, mama a plătit 25 de dolari pentru un parfum cumpărat în duty free şi am ajuns cu jumătate (râde). La început, a lucrat tot într-un salon al lui Elizabeth Arden, pentru că primise o recomandare din Grecia. Pentru bunici a fost cel mai greu să se adapteze. Erau în vârstă şi le era dificil să înveţe limba. Bunica a fost baby-sitter o vreme, iar bunicul a încercat să lucreze într-un restaurant. A urmat o perioadă foarte încărcată, în care mama a muncit enorm să deschidă prima ei şcoală de cosmetică, în 1966. E adevărat că în America ai multe oportunităţi, dar trebuie să lucrezi foarte mult şi să-ţi sacrifici timp din viaţa ta personală dacă vrei să ajungi sus. La acea vreme, industria cosmetică era atât de concentrată asupra domeniului de coafură, încât îngrijirea pielii nu era predată în şcolile de cosmetică, de care mama era atât de preocupată. În plus, doar o simplă licenţă de coafură era necesară în mod legal pentru tratarea pielii. Mama a reuşit, în 1970, să facă lobby pentru pentru autorizarea esteticii ca o profesie distinctă.  

„Mama făcea experimente pe mine cu cremele preparate de ea“

Aveaţi o relaţie apropiată cu mama dumneavoastră?

Pe de-o parte, cred că mama a avut un pic noroc cu mine, pentru că eu sunt foarte alergică. Am o porţiune de piele mai sensibilă în jurul bărbiei, şi ea tot venea după mine să mă dea cu cremă acolo să vadă cum reacţionează pielea. Dacă funcţionau pe mine, însemna că merg şi pe alţii. Deci, într-un fel, ceva ne apropia. Pe de altă parte, mama a fost strictă cu mine, dar nu a fost iraţională, cum erau bunicii cu ea. Bunicul, de pildă, era un om foarte dificil. Când el spunea că nu e soare afară, cu toate că era senin, toată lumea trebuia să spună că e ca el. Mama mi-a dat mereu opţiuni şi m-a făcut să gândesc logic. Îmi prezenta consecinţele înainte să iau vreo decizie. Uneori, mi-ar fi plăcut să decidă şi altcineva pentru mine, pentru că nu ştiu cum reuşeam, dar luam hotărârile cele mai dificile. Ca să am bani, mi-a zis: „Trebuie să lucrezi“. M-a pus să lucrez la salon ca esteticiană, la recepţie.

Nu v-a răsfăţat.

Şi nici eu pe copiii mei. E un proverb: „Shirt sleeves to shirt sleeves in three generations“, care spune că averea dobândită de prima generaţie va fi pierdută de a treia. Am vorbit despre acest lucru cu mama, astfel că banii moşteniţi de copiii mei de la ea sunt păstraţi într-un cont, dar la care ei nu au încă acces. Abia după ce-şi vor construi cariere – unul ca medic, celălalt ca finanţist –, şi vor dovedi că sunt serioşi, vor putea să aibă banii. Nu există nimic pe gratis. Eventual unul dintre ei o să vină în businessul familiei, dar cred că e important ca ei să aibă cariere, să ştie ce înseamnă munca, să fie sub altcineva ca funcţie, ca mai târziu să ştie cum să se descurce când vor fi in charge (n.r. – responsabili).

Dumneavoastră ce experienţă de muncă aveaţi înainte să lucraţi împreună cu mama dumneavoastră? Aveaţi studii în ştiinţe politice.

Am lucrat pe poziţii foarte mici în diverse companii. Aşa am putut să observ mai multe lucruri, în primul rând cum se purtau bărbaţii cu femeile la sfârşitul anilor ‘60. Eu am fost dată afară de la primul job pentru că n-am vrut să ies în oraş cu directorul meu. Ăsta a fost un şoc foarte mare. Am mai lucrat şi ca secretară, ca operator telefonic la Olympic Airlines, am fost chiar şefă la un depozit de mărfuri. Aveam 24-25 de ani. N-o să uit cum într-o zi a oprit un bărbat care conducea un camion foarte lung. Ţinea o ţigară în colţul gurii, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Where is your boss, honey?“ (n.r. – „Unde ţi-e şeful, drăguţo?“) „Honey, you’re looking at the boss!“ (n.r. – „Dragă, te uiţi la şefă!“), i-am spus. Aproape că i-a căzut ţigara din gură. L-am ameninţat că, dacă o să mai vorbească aşa, le voi transmite superiorilor lui şi n-o să-i fie bine. De fiecare dacă când mai trăgea la depozit era respectuos. Nu era uşor la depozit, pentru că lucram în general cu mulţi bărbaţi mai în vârstă cărora nu le convenea să fie coordonaţi la mine. Dar eram pricepută în organizare, în management, făceam ordine şi în cele din urmă a trebuit să se obişnuiască.

Christine Valmy a preferat, întotdeauna, perlele şi rujul roşu, etichetele cochetăriei

„Hârtiile pe care notăm reţetele sunt ţinute într-un seif“

Când aţi început efectiv să lucraţi împreună cu mama dumneavoastră?

După ce am urmat un master în chimie, am deschis laboratorul din New Jersey, pentru cercetări în domeniul cosmeticii. Până atunci, mama, care avea propriile ei formule pentru creme, le trimitea mai departe către un laborator ca să le prepare. Acum, avem un sistem cam  secretos. De pildă, sunt două persoane care fac diferite faze de fermentaţie, dar niciunul nu ştie cum face celălal. Numai eu ştiu asta. Apoi hârtiile pe care sunt notate „reţetele“ sunt ţinute în seif. În caz că mie mi se întâmplă ceva, avocaţii vor avea grijă să ajungă la băieţii mei. Mama zicea că o ţinem ferită la fel ca reţeta de la Coca Cola. Chiar aşa... (râde)

Dar lipsa transparenţei îi poate face pe oameni să se îndoiască de produse.

Ingredientele sunt toate la vedere, trecute, doar modul de preparare, cât, cum e secret. Dacă ar fi aşa, pot să spun că nu-mi pasă, îmi pare rău. E ceva la care eu am lucrat împreună cu mama foarte mult timp. Dacă o pierdem e ca şi cum am pierde un copil. Uneori, Peter, soţul meu, glumeşte şi-mi spune că-mi iubesc produsele mai mult decât pe copiii mei. Îmi place foarte mult ce fac! De fiecare dată când apare un ingredient nou, mai adaug, mai combin, le zăpăcesc de tot până iese o cremă de calitate.

Moştenirea lăsată de mama ei

Vă implicaţi, aşadar, direct în crearea produselor.

Eu fac toate formulele, apoi le dau chimiştilor mei şi ei le prelucrează în laboratorul din New Jersey.

Ce-aţi simţit când v-aţi reîntors în România?

Mai întâi, am venit în vizită, după Revoluţie, apoi, când mama a înfiiţat şcoala în 1991, a trebuit să ţin un curs de machiaj. Mă simţeam pierdută. Mi-aduc aminte că m-a trimis mama să cumpăr pâine. Era o coadă imensă la pâine. În spatele meu, stătea o femeie însărcinată şi am rugat-o să se aşeze în faţa mea. S-a uitat la mine atât de urât şi mi-a retezat-o cu un „Nu“ sec. Am fost foarte uimită că eu am vrut să-i fac un bine şi ea a interpretat totul aşa de urât. Pe urmă, când am vrut să iau pâine am întrebat de pungă. „Ce pungă? Du-te să iei pungă de la magazinul de acolo“, mi-a zis vânzătoarea. Şi când mi-a dat pâinea caldă, s-a rupt punga! În fine, ce am realizat e că atunci când am plecat ca mic copil, nu am trăit asta. Lumea nu se purta aşa. Cred că toţi anii de comunism, plini de privaţiuni, au schimbat foarte mult umanitatea din ei.

Aţi anunţat recent că veţi prelua conducerea Şcolii Internaţionale de Cosmetică Christine Valmy de la Bucureşti, pe care mama dumnevoastră a înfiinţat-o. A fost o dorinţă particulară de-ale ei?

Mi-a lăsat această moştenire. Înainte ca mama să moară, anul trecut în ianuarie, ne-am întâlnit la Paris cu o lună înainte şi mi-a spus că vrea să vin în România şi să readuc la viaţă şcoala de aici. E important pentru mine şi pentru memoria ei să fac ce şi-a dorit ea pentru România. În ultimii ani, ea nu a mai putut să se ocupe temeinic de organizarea şcolii – a avut diverse probleme de sănătate şi a avut grijă de tata multă vreme. De-a lungul timpului, multe din programele de aici au suferit schimbări, trainerii care se ocupă de cursanţi au mai preluat idei de ici, de colo. Acum, vrem să avem aceleaşi norme cu cele care există la şcoala de cosmetică din New York, unde educaţia e foarte standardizată.

Christine Valmy a fost o inspiraţie pentru multe femei care iubesc frumosul

„Destinul se poate schimba prin educaţie“

E o afacere profitabilă?

Multă vreme, şcoala a reuşit doar să-şi acopere cheltuielile. Mama a avut alt scop decât cel financiar când a deschis şcoala aici. Cu toate că era destul de americancă şi iubea mult America pentru că a acceptat-o şi i-a deschis multe uşi, a purtat mereu în suflet ţara din care provenea, aşa că după Revoluţie, a revenit imediat în România. La început, a vrut se implice în acţiuni de caritate, nu avea în plan să deschidă şcoala de cosmetică. A descoperit în timp că situaţia femeilor din România nu era foarte grozavă, că, într-o familie, ele sunt pe locul al doilea şi că majoritatea bărbaţilor se comportă urât cu ele. Or, mama era o feministă înainte ca feminisimul să fie fancy. O deranja mentalitatea femeilor care au în cap doar dorinţa să arate bine şi-şi fac operaţii estetice la sâni, la buze, pentru că aşa au şansa să-i atragă pe bărbaţii cu bani. De aceea a deschis şcoala de aici – ca să le ofere posibilitatea femeilor să aibă o carieră şi să nu mai depindă de altcineva. Avea această idee, că prin educaţie se poate schimba destinul unui om, care va deveni, astfel, independent, mai sigur pe capacităţile sale şi liber să ia decizii.

Dar femeile sărace din România, care şi-ar dori să înveţe meseria de coafeză, de exemplu, nu şi-ar permite să plătească cursurile de frizerie de la Şcoala Christine Valmy.

Vom pregăti în viitor şi câteva burse ca să sprijinim femeile din zone defavorizate. Facem acelaşi lucru şi în SUA, pentru femeile abuzate. E una dintre valorile importante ale şcolii, să căutăm permanent să ajutăm persoanele care au cea mai mare nevoie de ajutor. Iar dorinţa mea cea mai mare e ca oamenii să fie instruiţi bine. Sunt multe şcoli în lume mai interesate ca să le ia banii oamenilor şi să le dea repede o diplomă decât să-i inveţe cum trebuie. E mai uşor. Dar, dacă nu-i înveţi meserie şi le dai doar diploma, le faci un deserviciu pentru că ei n-o să reuşească niciodată să-şi găsească un rost.

Profitorii de pe urma Christinei Valmy

N-aţi avut niciodată conflicte, de muncă, personale cu mama dumneavoastră?

Diferenţa dintre noi e că eu nu sunt o fire diplomată. Or, mama era cea mai diplomată dintre persoane. „Eşti foarte rea“, îmi spunea. Şi, într-adevăr, prin comparaţie, eu sunt mai dură. Din punctul ăsta de vedere, ne completam foarte mult pentru că ea m-a făcut să fie mai bună, mai soft, iar ea a învăţat de la mine să nu fie păcălită de toată lumea. Mama era uneori foarte idealistă şi naivă. Mai veneau oameni la ea şi-i spuneau poveşti, iar ea credea şi le dădea bani. Mi-amintesc de o femeie din California pe care mama nici n-o cunoştea prea bine. Voia să deschidă un salon şi avea nevoie de o garanţie la bancă. A venit la mama să-i semneze garanţia şi mama n-a stat pe gânduri. Dar femeia nu a plătit niciodată banii – mama mea a trebuit să-i plătească pentru că ea i-a garantat. Făcea lucruri din astea mereu.

Şi de ce continua să procedeze aşa?

Avea o idee foarte interesantă. Spunea că tot ce face ea scrie în cartea din mintea ei: că a făcut un bine lui x şi lui y, apoi o închide şi nu se mai gândeşte. Dar dacă ei profită de asta şi nu fac un bine înapoi e problema lor, nu a ei. Poate compania noastră ar fi putut fi mai mare dacă mama era mai egoistă, dar ea nu a fost niciodată aşa – mereu a vrut să-i ajute pe alţii, chiar dacă unii au profitat de asta.