„Fie ca hrana să-ţi fie medicament...”

„Şi medicamentul hrană”. 2,500 de ani mai târziu, omenirea se pare că a uitat complet de Hipocrate. Trăim timpuri absolut memorabile: avem cel mai înalt nivel de trai din istorie, locuim în una dintre cele mai importante zone economice ale lumii, dar avem o hrana mai puţin hrănitoare decât oricând in istoria umanităţii.

Trăim timpuri absolut memorabile: avem cel mai înalt nivel de trai din istorie, locuim în una dintre cele mai importante zone economice ale lumii, dar avem o hrana mai puţin hrănitoare decât oricând in istoria umanităţii.

Studii nu foarte recente arată faptul că în ultimii 50 de ani am pierdut o parte extrem de importantă din nutrienţii din alimente. Acest fapt este, din păcate, mai puţin discutat în faţa avalanşei de ştiri despre reziduuri de pesticide, contaminări cu antibiotice sau toxine, sau produse de origine falsă ( brânza „de Sibiu” din toate pieţele bucureştene).

Şi acum întrebarea de 1000 de puncte: unde sunt nutrienţii noştri ?

În mare măsură, ei au fost victimele războiului pentru producţii mari sau foarte mari. Mai exact, cu cât producţia este mai mare, cu atât aportul de vitamine şi alţi nutrienţi este mai mic. Oarecum firesc, demonstrat ştiinţific de peste 20 de ani. Studiul realizat de  Davis, Epp & Riordan , numit „Changes in USDA Food Composition Data for 43 Garden Crops, 1950 to 1999” arată magnitudinea problemei: în medie, scăderile sunt de 16% Ca, 20% vitamina C sau 38% vitamina B2.

Mai mult, cu cât materialul semincer ( seminţele pe care obişnuia bunica să le păstreze de la un an la altul ) folosit este mai „performant”, cu atât scad şansele să avem parte de un produs gustos şi nutritiv. Acest fenomen, numit de „diluţie genetică”, combinat cu diluţia dată de cantităţile foarte mari produse pe aceeaşi suprafaţă, sunt cele care ne dau bătăi de cap astăzi.

Deşi UE împreună cu SUA au aproape 50% din PIB-ul mondial, cu doar 11% din populaţie, populaţiile acestor zone economice nu beneficiază de hrana la care un om obişnuit s-ar aştepta să aibă acces. Europa in integralitatea sa produce peste 8.000 de kcal per cap de locuitor pe zi, în condiţiile în care necesarul zilnic nu depăşeşte 1.500. Pe glob sunt produse peste 5.500 de kcal pe zi, în aceleaşi condiţii de necesitate. Te-ai aştepta ca cei care fac politicile naţionale sau regionale să ia acest fapt în considerare şi să anunţe o schimbare: producem suficient să devină toţi obezi, următorul pas este să începem să îi şi hrănim.

Luminiţa de la capătul tunelului

România are o poziţie unică în Europa: poate produce încă legume cu „gust”, pline de nutrienţi, care să facă plăcere consumatorului, nu doar să il ajute să îşi ia porţia zilnică de calorii. Legume de care chiar şi bunica ar fi mândră, astfel încât fiecare masă să fie o sărbătoare.

Există forţă de muncă pregătită în agricultura tradiţională, terenuri necontaminate şi clienţi care încă mai ţin minte ce gust ar trebui să aibă roşia. Căutate cu atenţie, se mai găsesc şi soiuri autohtone sau regionale, mai ales la vecinii de la sud de Dunăre. Clima este favorabilă producţiei de legume la noi, mai ales în zona de câmpie, iar lipsa irigaţiilor sau a serelor poate fi transformat în avantajul cel mai de preţ: cele mai bune legume sunt cele crescute în condiţii adverse, bătute de soare şi de vânt, în mijlocul câmpului.

Ce ne trebuie ?

Dorinţa de a face asta. Intenţia este singura care face diferenţa. Avem cunoştinţele, avem tehnicile de cultură, trebuie doar să ne apucăm de muncă.