Errare humanum est!

Pentru că din ce în ce mai des în ultimul timp dau peste mine tot felul de cunoscuţi de acum o mie de ani, ori din vreo viaţă anterioară, cărora le-a căzut sub ochi, (pesemne n-au avut cu ce îşi înveli sandvişul cu parizer luat la serviciu), cîte un rînd jumate din articolul pe care l-oi fi scris, şi mă întreabă dacă nu mi-a fugit încă a cincea nevastă ori dacă n-am fost decăzut din alte drepturi:

Era o vreme prin copilăria îndepărtată cînd citeam mult, chiar şi cîte trei cărţi pe zi; cam orice se găsea prin casă. Ai mei negrăbindu-se cu venirea mea pe lume şi cu ani ce li se tot adunau în traistă, aveau şi grămezi de cărţi despre sănătate şi viaţă lungă. Prin care, cumva firesc, îmi băgam şi eu nasul. Aşa se face că mă descopeream mai mereu, cu simptome aproape exacte pentru cel puţin o duzină de boli din fiecare lucrare de medicină. Şi, puternic marcat de dileme, stăteam sub pătură, ca Diogene în butoiul său, încercînd să găsesc soluţii.

Anii au trecut şi am început să scriu. Ei bine, azi, citindu-mă, s-au regăsit printre personajele din rîndurile mele mormane de prieteni, şefi şi colegi de serviciu, de la ingineri, şefi de echipă, de întreprindere ori universitari, la maiori, cîţiva şefi de bloc sau de asociaţie de locatari, vreo cinşpe de Antoaneta, Mimi sau Minodora, un Napoleon şi cîţiva trecători anonimi de pe stradă, neidentificaţi încă. De regulă, nu în nişte personaje de lăudat, şi cam toţi, puşi pe harţă. Probabil urmează şi un protest al celor de la ambasada Franţei, Academia Română sau ProTV. Deocamdată nu mi-au descoperit nici o legătură cu Securitatea, Revoluţia franceză ori mineriadele; deşi nu se ştie cu Kodruţa asta, aduce bine din profil cu fosta soţie...

Fraţilor, nu tot ce-i scris în literatura asta română trebuie să fie şi adevărat. Nu-i obligatoriu să vă descoperiţi printre personaje, să identificaţi fapte şi întîmplări, să vă bucuraţi şi să arătaţi prietenilor fragmentul în care vă regăsiţi într-un personaj pozitiv şi să-i spargeţi nasul autorului, în celălalt caz. Nu! Aici e vorba doar de creaţie. Şi-mi amintesc cum cel mai bun profesor al meu de scris, F.I., se dezumfla mereu cînd, copleşit de elogiile auzite, cîte unul dintre ucenicii lui recunoştea timid: „Ştiţi, povestea e chiar adevărată”, îşi reconsidera laudele tocmai spuse şi încheia rapid cu un

              Taci şi stai jos!

Ce să mai spun despre un „ilustru” blogger, care mi-a etichetat hotărît povestirile dintr-un volum anterior, scrise la persoana întîi, mîzgălind negru pe alb cum că sînt „poate chiar autobiografice”, ştirbindu-mi astfel bruma de respectabilitate şi aura care mă însoţea mereu plutind diafan deasupra capului.

Bine au fost şi cazuri în care anumite dudui au spălat rapid putina din imediata mea vecinătate atunci cînd livram vreun text mai decoltat în care aduceam puţin din profil, şi doar pe întuneric, e abia ianuarie, ziua e încă scurtă, cu personajul principal, un libidinos gras cu un maiou alb, uşor îngălbenit la subraţ despre care ai băga mîna în foc că e un poet în vremuri de mizerie.

Aici este o plăsmuire, domnilor, iar dacă o apreciaţi şi vă pare atît de reală, încît vă şi identificaţi în ea, în întîmplări ori locuri, este cea mai mare apreciere pentru cel care a scris-o.

             Festina lente, oameni buni!

Dixit!

  *

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

- Maslow, piramida şi ardeii umpluţi
- Ziua internaţională a mîţelor
- La mulţ ani de Sîn' Andrei