„Dependenţi de adrenalină“. Andrei Roşu, primul român care a traversat înot Canalul Mânecii: Cea mai mare doză de teamă a fost când am auzit de această competiţie. Atunci am ştiut că trebuie să o aleg
0
Andrei Roşu este primul român care a traversat înot Canalul Mânecii, prin participarea la ultra triatlonul Enduroman Arch 2 Arc 2015, la care a alergat 140 de km, a parcurs 50 de km înot şi a pedalat 300 de km. Doar 22 de persoane din întreaga lume au reuşit să termine această competiţie, în cei 14 ani de existenţă a ei.
Am aflat de la Andrei nu doar povestea competiţiei dure de care mulţi se tem, dar şi pe cea a unui stil de viaţă pe care sportivul l-a adoptat cu doar cinci ani în urmă. Cum a reuşit să termine Enduroman 2015 sau EnduROMAN - cum îi spun acum românii, să intre în 2012 în Cartea Recordurilor după participarea la 7 maratoane şi 7 ultramaratoane pe 7 continente, în condiţiile în care nu ştia să înoate când s-a înscris la prima sa competiţie de acest gen, cum de a ales ca primului lui maraton să fie la Polul Nord şi ce l-a motivat să fie cel de astăzi?
Declaraţii din cadrul emisiunii:
Schimbarea stilului de viaţă
Andrei Roşu: Acum pare că a fost uşor, când mă uit la imagini. Cel mai greu a fost să mă ridic de pe canapea acum 5-6 ani, apoi a trebuit doar să cresc gradual distanţele, să am o anumită disciplină, un antrenament, o nutriţie, să fiu atent la semnalele corpului meu, să mă odihnesc corespunzător, să fiu deschis la nou, de a accepta provocări pe care nu le credeam posibile în urmă cu nişte ani.
Până în 2009 nu am avut antecedente ca sportiv, din clasa a doua până într-a cincea am făcut orientare turistică şi apoi am bătut mingea. Atât. Au mai existat tentaţii de a mă apuca de sport, dar găseam permanent scuze. Nu am apucat să învăţ să înot pentru că aveam impresia că sunt doar două bazine în Bucureşti, deşi am aflat că sunt câteva zeci. Altă scuză era că e greu să înveţi la bătrâneţe. Cu bicicleta îmi găseam scuze că nu am unde să ies, că în parc te loveşti de pietoni, iar pe stradă te lovesc maşinile. La fel şi cu alergatul, îmi era că ies în colanti şi mă văd vecinii.
În 2008 a apărut în peisaj primul copil şi am renunţat la fumat, a fost un prim pas. Prin 2009 când Alex începea să ne imite tot mai mult mi-am dat seama că practic nu pot să am pretenţia să ii cer să aibă un stil de viaţă sănătos dacă noi ca părinţi stăm pe canapea şi mâncăm prost. Atunci mi-am dat seama că sunt tată. Alergarea mi s-a părut un sport accesibil, aveam o pereche mai veche de adidaşi prin casă. Un alt noroc a fost că o colegă exasperată de faptul că opresc aerul condiţionat de teamă să nu răcesc, mi-a trimis un link cu maratonul de la Polul Nord şi mi-a spus că e de mine, indiferent cum se termină experienţa e bine pentru ei, nu o să mai am probleme cu frigul sau rămân îngheţat acolo. Am zis că e ocazie bună pentru a implementa nişte schimbări în viaţa mea. Fiind foarte comod m-am gândit că dacă alerg prin oraş mă pot opri oricând, dar la Polul Nord nu am cum să fac asta, trebuie să supravieţuiesc. După Polul Nord am continuat drumul şi am alergat pe fiecare continent câte un maraton apoi un ultra maraton.
În 2011 când a venit al doilea copil, toată lumea spunea că mi-am găsit la bătrâneţe vocaţia, dar că nu toată lumea poate. Nu cred că avem o scuză reală. Şi atunci am zis: Uite cum facem, peste un an este o cursă de Dublu Ironman, unde înoţi 7,6 km pedalezi 360 şi alergi 84 km, mă înscriu, deşi încă nu am luat lectiii de înot, nu am bicicletă şi nu am mai pedalat de la 9 ani, dacă reuşesc să termin asta nu mai are nimeni nicio scuză. Atunci am căutat un bazin de înot, am luat lectii, am înghiţit multă apă la început, am făcut rost de o bicicleta de la colega care îmi recomandase maratonul de la Polul Nord.
Cred că nimeni nu e antrenat din naştere. E vorba de antrenament, depui un număr de ore, dar cred că oricine poate.
Nu sunt sportiv profesionist, sunt amator, practic două ore pe zi. Şi 30 de minute sau mersul pe jos, două staţii până la birou contează.
În 2012 în Cartea Recordurilor. 7 maratoane şi 7 ultra maratoane pe 7 continente
Am ales pe fiecare continent cele mai difcile curse la temperaturile cele mai ridicate, la altitudinile cele mai înalte. Primul a fost Antarctica, iar în timpul lui mi-a venit ideea să particip şi la ultra maratoane şi le-am scris celor de la Guiness Book la revenirea în ţară, i-am întrebat dacă s-a mai făcut şi mi-au acordat doi ani pentru îndeplinirea acestui scop. După un an şi ceva am reuşit să termin acel circuit şi a fost omologat.
La Enduroman foarte dificilă a fost proba de înot, ultimele 7 ore au fost foarte grele, ne-am luptat cu curenţii atât eu, cât şi ambarcaţiunea care mă însoţea.
Motivaţii
Am ştiut de la început ce mă aştepta. Canalul Mânecii este considerat Everestul înotătorilor.
De la prima încercare, acum zeci de ani, doar 1200 de oameni au reuşit să îl treacă. Rata de succes este de 1 la 6, toţi înotătorii au spus că este cea mai dificilă sesiune de înot pe care o poate încerca cineva. Chiar dacă am avut costum de neopren simţi, apa avea 13 grade, plus oboseala acumulată, termperatura corpului oricum scade după ce ai alergat 18 ore înainte. Problema mare pentru mine a fost, chiar daca m-am antrenat, în mijlocul Canalului Mânecii valurile sunt foarte mari spre deosebire de ţărm, plus că nu au un traseu uşor de intuit, valurile vin din toate părţile, eu am avut rău de mare şi se manifesta mai puţin când înotam dar mai ales când stăteam în poziţie verticală când mă alimentam şi a durat 4-5 ore senzaţia, organizatorii stăteau cu ochii pe mine pentru că au dreptul să te scoată din apă dacă văd că îţi periclitezi viaţa, am vomat de 42 de ori.
Mâinile mele nu au fost niciodată atât de solicitate, am avut o problemă în privinţa asta. Braţele mele nu erau obişnuite cu 52-53 de km de înot, acum sunt la recuperare, mai am cam o săptămână.
Ce am învăţat din cursele anterioare este că nu ai voie să aştepţi finalul cursei pentru a te recupera. Cursele lungi înaseamnă o strategie de nutriţie, de odihnă, pe care trebuie să o respecţi. Este foarte important să ai o echipă de suport, ai un comfort psihic suplimentar când ştii că ai şi un medic lângă tine.
Cea mai mare doză de teamă a fost când am auzit de acestă competiţie şi atunci am ştiut că trebuie să o aleg, pentru că dacă un vis sau un obiectiv te sperie înseamnă că este de urmat.
Dar m-am dus la start foarte optimist, pentru că m-am pregătit, am analizat fiecare situaţie posibilă.
Gânduri în timpul probelor
În primul rând trebuie să ajungi la start într-o stare psihică şi fizică bună, chiar perfectă. Sunt şanse destul de mici să nu reuşeşti dacă nu eşti împăcat, trebuie să fii într-o stare de relaxare permanentă, la toate probele, să ajungi proaspăt după fiecare. Trebuie să vii înarmat şi cu o serie de cuvinte pe care ţi le spui când eşti acolo, să te gândeşti la cei dragi, să laşi să treacă fiecare gând de abandon, pentru că este normal să existe şi să se ducă. Dacă ştii pentru ce lupţi, că strângi bani pentru oameni care au nevoie, ai o cauză, toate aceste dureri sunt neînsemnate pe lângă suferinţele pe care le au cei pentru care strângi fonduri.
Strângere de fonduri pentru persoanele bolnave de cancer
După o vizită efectuată la un azil de bolnavi, la iniţiativa Hospice Casa Speranţei, în 2010, am ieşit total transformat. În 2012, împreună cu alt alergător pasionat, am lansat Transmaraton, prima platformă de strângere de fonduri şi de alergare din România, printr-un consurs de alergare pe Transfăgăraşan, fiecare participant primeşte câte o pagină de foundraiser pe care o poate distribui în social media şi până acum s-a ajuns la aproape jumătate de milion de lei în cele trei ediţii, a patra urmează în septembrie anul ăsta. Este o mică parte din ce putem face ca indivizi. Mai departe am sprijinit şi cauze de mediu, pentru că trebuie să ne imaginăm cum va arăta România peste câteva zeci de ani şi să vedem ce putem face, pentru că nu ne putem baza în totalitate pe stat, la fel şi cu educaţia.
Se încarcă comentariile...
