De ce n-am plecat în vacanţă

Telefonul sună o dată sau de două ori pe zi. Nimic important. Trei-patru e-mail-uri ajung până seara, cu chiu cu vai. Două sunt spam-uri. Am rămas singur. Toţi au plecat în vacanţă. Eu n-am plecat. Parcă sunt abandonat pe o insulă. Îmi vine să strig: „Sunt aici, n-am plecat în vacanţă!” Strig degeaba, nimeni n-o să-mi scrie un SMS, nici măcar o carte poştală din staţiune. (S-au dus vremurile cărţilor poştale!)

Aş putea să găsesc o mulţime de motive pentru care n-am plecat şi eu în vacanţă: n-am bani, n-am cazare, n-am mâncare, n-am la cine, n-am! Cinstit este să dau vina pe creierul meu. A refuzat să mă lase să plec în vacanţă. Nu i-am cerut voie. Nici măcar n-am încercat să-i înaintez un gând cu o cerere. Am ştiut, cu mult timp înainte să vină vara, că nu va fi de acord. M-am resemnat.

Creierul meu a ţinut să nu plec în vacanţă. Nu că i-ar fi fost teamă că la întoarcere aş fi găsit postul ocupat, restructurat ori desfiinţat. Cu frica asta trăiesc o mulţime de români care lucrează la privat. Dar pe cei care muncesc la privat nu-i ascultă nimeni. (Numai cei de la stat ies mereu în faţă, cu revendicările, cu sindicatul, cu guvernul! Cei de la privat înghit „broaşte”.)

Creierul meu n-a simţit nevoia să-mi programeze o vacanţă. Ca să mă relaxez, să uit de griji, de facturi, să-mi încarc bateriile. Cine mai crede în asemenea tâmpenii: „bateriile încărcate”? Medicii? Psihoterapeuţii? Directorii de la „Human Resources”? Vrăjeli!

Creierul nu mai face nicio distincţie între muncă şi „deconectare”, între roboteală şi „relaxare”, între work şi life. Munca şi vacanţa nu se află în opoziţie. Aşa trebuie să fie: fără opoziţie.  Şi-apoi, o vacanţă ar însemna să evadez chiar din viaţa mea. Pentru ca munca să nu mai fie o corvoadă şi o sursă de stres ar trebui ca în România să fie îndeplinite câteva condiţii minime: munca să fie respectată, bine făcută, bine organizată şi relaţiile de muncă să fie stabilite pe merite şi competenţe şi nu pe învârteli, minciuni ori „săpături”. Atunci, chiar n-ai mai avea nevoie de concediu ca să scapi (temporar) de balamuc, de mâncătorii, de silă, de „scârbici”.   

Este foarte posibil ca în creierul meu să fi rămas o traumă nevindecată. Poate creierul se crede în continuare în plină austeritate şi habar n-are că s-a anunţat creştere economică, hai că s-a redus TVA-ul, se reia consumul şi avem mai mulţi bani de cheltuială, să ne distrăm!

Creierul meu o fi încremenit în austeritate, strâns legat cu încă două găuri la curea. Sau poate „vede” că vor veni vremuri grele şi încearcă să mă pregătească. O vacanţă i se pare irelevantă acum pentru viaţa mea.

Mai verific o dată e-mail-ul şi telefonul. Nimic! Ştiu ce-am de făcut! Îmi amintesc finalul piesei „Unchiul Vanea” de Cehov: „Vom munci din greu pentru ei, fără odihnă, până la bătrâneţe (...) Ne vom odihni, unchiule Vanea, ne vom odihni!...” Cu siguranţă, în nicio vacanţă nu există cerul „presărat cu diamante” şi nici nu se aud „îngerii care îngână cântecele lor”. Sunt aici, n-am plecat în vacanţă!