Cum ne spălăm bârfele în public

Bârfa aduce mai multe satisfacţii decât sexul, îngheţata sau banii. N-am crezut în aceste bizare statistici până n-am asistat la nişte cazuri memorabile. Sau măcar ridicole.

„Eu nu bârfesc niciodată”, a gemut Corina, cu o secundă înainte să-mi şi explice de ce: „Eu n-aş putea fi niciodată cum e Betty, ăsteia i-am spus într-o zi că Dan a avut o legătură de-o noapte cu Roxana – mă rog, de-o oră, cam aşa, cu whiskey cu tot - şi a doua zi ştia toată gaşca!”.

În clipa aia, m-am liniştit. Dacă bârfa înseamnă doar să târăşti mai departe o ştire frământată şi coaptă de alţii, atunci nu sunt o fiinţă bârfitoare. Eu folosesc subiectele la prima mână, nu vreau rable tematice. Nu de alta, dar ştiu foarte bine că fiecare mesager mai adaugă ceva pitoresc în poveste, simte nevoia să strecoare o interjecţie sau o metaforă din colecţia proprie. Astfel încât odată, când bârfa iniţială era că Lili se epilează cam rar, grupul nostru a aflat că ultimul iubit a părăsit-o fiindcă nu putea să pună geană pe geană lângă ea, visa noaptea că stă lipit de un brad.

Lili nu mai achiziţionase nicio legătură amoroasă de vreo doi ani, deci iubitul era un ingredient imaginar pe care una dintre colportoare l-a adăugat din goana laringelui, pentru efecte artistice speciale. Lili fost mândră de asta, cred că e singura persoană care s-a bucurat că restul lumii flecărea pe seama pilozităţii ei la fel de finuţă ca un căţel proaspăt tuns. Şi că nu mai era nevoie să le explice tuturor de ce n-o lua nimeni de nevastă.

Ca la uşa cortului

Bogdan şi-a scăpărat mai întâi ţigara, ca să pară mai important, apoi ne-a întrebat dacă jurăm să păstrăm un secret. Era ca şi cum i-ai cere unui narcoman să-şi ţină drogurile-n pernă, nu în vene, dar desigur că am jurat cu toţii, în timp ce molfăiam câte-un cocktail. Tentaţia noutăţilor era mai grasă decât etica.

Şi ne-a depănat: fusese cu nişte prieteni în Deltă şi-i auzea cum se ceartă în cortul lor. Acustica nu-i prea miloasă, pe braţul Sulina. Într-o noapte, certăreaţa s-a săturat de morţii mamei lui, pe care-i tot invocase în repetate rânduri, şi-a ieşit din cort, să-şi încheie conturile cu o mahoarcă. Acolo, sub clar de lună şi sub tulbure de vodcă, l-a întâlnit pe el, minunatul, frumosul şi deşteptul care făcea pipi direct în apă, după o supradoză de bere şi de înţelepciune. Era un turist de la un cort învecinat, romantic, interesant, avea pe umăr un porumbel – sau un porumb, nu mai ştia exact, că era puţintel cam beată.

Una peste alta – de fapt, mai corect gramatical ar fi unul peste alta – s-au trezit în zori în clisa malului, cu picioarele încârligate într-o dubioasă coproducţie erotică. Totul ar fi fost perfect, dacă nu le-ar fi blocat ceva accesul la razele splendide ale soarelui. Era iubitul ei oficial, certăreţul nocturn, care se aplecase deasupra lor, să le pună oglinda la gură, era îngrijorat. Nu de alta, dar avea de gând să-i bată măr şi voia să fie un bărbat adevărat, să pocnească un corp viu, nu nişte mortăciuni. Ceea ce a urmat se află în arhivele poliţiei din Tulcea, eu nu intru în detalii. Ciondănitorii s-au împăcat ulterior, iar întregul incident a devenit doar o bârfă care merita redifuzată, însă, cum v-am spus, juraserăm cu toţii că vom fi mucles.

Anii au trecut, eroina noastră s-a mai despărţit de vreo trei idio... de vrei trei bărbaţi şi s-a mai cuplat cu vreo cinci, apoi i-a venit sorocul, a cerut-o de nevastă unul mai chior, mai prost şi mai bogat. Iar ea a zis un Da lăbărţat, la o zecime de secundă după ce el a rostit particula ”vrei”. Printr-un miracol ecologic, unul dintre cei care beneficiaseră de bârfa din Deltă se cuplase cu una care fusese invitată la nuntă. Iar după o cinzeacă (sau opt, nu se mai ştie exact), el a întrebat-o, galant, dacă ea e o persoană fidelă, aşa, de la natură. Apoi, i-a dat un exemplu din vasta şi neinspirata lui memorie: auzise el odată una pe care, cu patru ani în urmă, cică a prins-o bărbatu-său cu raţa-n gură şi picioarele pe persoana greşită, în Delta Dunării.

Au petrecut cu toţii fericiţi până-n zori, în bubuit de şampanie şi de înjurături de calitate. Aşadar, jurământul nostru fusese încălcat de cineva care, paradoxal, nici nu putea călca pe propriile tălpi, din cauza unor ghinioane etilice. Cine s-ar fi gândit că, după atâta amar şi alcoolic de ani, beneficiarul bârfei va da nas în nas şi plex în sân cu victima legendei? Şi tocmai ei îi va servi o poveste în care ea îşi va recunoaşte şi coafura, nu doar viciile.

Ilegal, imoral, dar nu îngraşă

Am avut odată o şefă cu un tic verbal original: ”Ştiu că mă bârfiţi”. Vai, câtă intuiţie. Era cu atât mai fermecătoare, cu cât avea dreptate. O bârfeam de ni se încreţea limba, imediat ce uşa se închidea în urma fundului ei opulent şi-a vocabularului ei de ţoapă intensiv parvenită, ajunsă corporatistă. Ne era atât de dragă, încât am fi putut citi un ziar în timp ce s-ar fi spânzurat demonstrativ, ca să ne arate cât de mult contează destinul firmei pentru ea şi pentru tot neamul ei cel adormit şi plictisit.

Nu ne înspăimânta atât ideea că emitea verbul ”ştiu”, cât faptul că ea chiar părea că ştie. Până când am îmbătat-o de Crăciun şi ne-a spus, cu mai multe sî-uri şi ţî-uri decât ar fi fost cazul, că ascundea veşnic un reportofon între hârţoagele din biroul nostru, ca să audă ce măcănim după ce pleacă ea. Mizase pe dezordinea din vieţile şi de pe birourile noastre ca să facă rost de informaţii preţioase. Am fost răniţi în sentimente de către o directoare capabilă să asculte ilegal nişte bieţi subalterni meschini. A doua zi, n-a mai recunoscut nimic, susţinea că a glumit, deşi nu putea justifica de unde ştie că noi o porecleam, cu mult drag, ”crevete morocănos şi obez”.

Ia-ţi, ginerică, ziua bună

Mai era o săptămână până la nuntă, iar Eugenia ieşise cu fetele în oraş, pentru beţia de adio. Între două discuţii interesante despre noile emisiuni de la Discovery Channel, viitoarea mireasă a strecurat o dezvăluire în premieră despre cel ce avea să-i devină soţ la bine, la rău şi la groaznic. Se pare că el cam minţea, cam sforăia, cam înşela, cam plescăia, se cam zgârcea. Ha, ha, ha – râsul grupului rima cu textul bârfei. Fetele s-au amuzat atât de consistent, încât la nuntă au simţit nevoia să redea ceea ce au auzit de la mireasă, şi asta n-ar fi fost nimic, dar atunci când le-au scăpat aceşti fluturi din guriţe, se aflau absolut din întâmplare lângă urechea-pâlnie a mirelui.

Divorţul s-a desfăşurat amiabil, a început două săptămâni mai târziu (atât i-a trebuit lui ca să realizeze ce simte, deşi până când simţise nevoia să facă nunta avusese nevoie de vreo şase ani). Din tot rechizitoriul, cel mai tare îl rănise zvonul cum că sforăia. Nu putea fi de acord cu aşa ceva, atâta vreme cât investise masiv în plasturi anti-sforăit şi în picături de nas. Era o calomnie inadmisibilă. Se pare că totuşi tribunalul a admis-o, fiindcă printr-o înduioşătoare coincidenţă, tot două săptămâni a durat şi despărţirea.

Luana i-a făcut maică-sii prima adresă de e-mail, fiindcă senioara nu ştia s-o facă singură. A întrebat-o pe mă-sa ce parolă doreşte, iar ea a dorit parola extrem de criptică ”luana”. Asta mică intra în mesageria mă-sii de câte ori voia, să vadă ce trandafiraşi şi citate din Coelho mai împărtăşea cu prietenele şi inamicele. Într-o zi, în lâncezeala spionajului ei, un mesaj de-al maică-sii (care nu ştia că toate trimisele astea se stivuiesc la căsuţa Sent) a scos-o din aţipeala de după-amiază, de la birou. Maică-sa o bârfea către o prietenă de-a ei: că fii-mea nu-şi găseşte niciun iubit şi niciun laxativ bun, că e un copil deştept, dar e o femeie proastă.

Sărutul şi bricheta mafiei

Toată lumea bârfeşte, este singura modalitate prin care evităm să ne crape o venă de nervi, de invidie sau de abstinenţă verbală. O mamă îşi bârfea bebeluşul de patru luni unei amice, îi spunea că fiorosul exemplar produce mai multe excremente decât o vidanjă şi plânge ca sirena de la Smurd. La rândul lui, bebe voia să bârfească, avea şi el câte ceva de spus. De exemplu, faptul că maică-sa îl legăna cam tare când îl trântea la somn. Căruciorul se hâţâna ca un lift defect, se pornea şi se oprea fără preaviz. Doar că vocabularul cocoloşului, redus la ”ngugu” şi ”păpătipiti”, n-a reuşit să câştige procesul.

Noi suntem perfecţi, ceilalţi sunt de vină, că ne rabdă. Primele persoane pe care le bârfim sunt cele cu care împărţim ADN-ul. Jumătate din interlocutorii mei curenţi îşi bârfesc părinţii, la circa 20 de secunde după ce declară cu mâna pe steag şi pe tabacheră că ei nu săvârşesc aşa ceva. Eu nu bârfesc pe nimeni, doar maică-mea bârfeşte, zice că soră-mea Monica e nebună şi are dreptate! Monica e cretină, dar n-am zis eu asta, a zis maică-mea, care e o bârfitoare. Monica e cam dusă, are certificat de psihopupu, însă eu nu mă amestec în asta.

Sidonia a bârfit-o pe Carla cum că aceasta din urmă avea picioare în neconcordanţă cu fustişoarele pe care le purta. Picioare foarte frumoase, doar un pic cam îndesate, cam scurte şi cam crăcănate, în rest erau perfecte. Cred că, în regnul femeilor, cea mai frecventă bârfă ţinteşte picioarele. Ceva ancestral ne împinge veşnic spre comentariile asupra anatomiei şi fiziologiei cracului uman. Unul dintre cei 40 de părtaşi la constructivul dialog (erau la o cununie civilă) s-a spovedit la Carla şi aşa a aflat victima cine-i ciuntea picioruşele suplimentar, după ce că şi aşa erau oarecum vitregite din fabricaţie. Carla a făcut o criză de nervi, apoi a făcut o criză de fuste, în sensul că a purtat vreo trei ani numai pantaloni. La un moment dat, a făcut un sindrom Stockholm mai mic, în sensul că i-a dat dreptate Sidoniei în mintea şi sufletul ei, a început chiar s-o îndrăgească. Aşa era, avea picioruşe ca parizerul ţărănesc.

De unde mi se trage? – iată, conform statisticii, cea mai zbierată replică de la serviciu. Hai să-ţi spun de unde ţi se trage: de la pauza de ţigară, unde te-a luat gura pe dinaintea instinctului de conservare şi ţi-ai bârfit şeful. Prostule, colegul care-ţi dă foc – mai întâi la ţigară, apoi la carieră – face uz de sărutul mafiei. E la mare căutare, vorba reporterilor de la televizor.