Cetăţeanul în tramvai

Ca toţi oamenii, avem nevoie de conducători care să dea ordine, pe care noi să le urmăm pentru a trăi împreună. Convenţiile ne dau obiceiul de a trăi ordonat. Toţi oamenii trebuie să conducă pe aceeaşi parte a drumului--să traverseze străzile pe aceeaşi culoare a semaforului în aceleaşi locuri indicate. Ordinea pare a fi bună ca atare. Dar ordonaţi pot fi şi oamenii liberi, şi sclavii. Cum află dacă suntem liberi sau nu?

Acum vreo lună, l-am condus pe bunicul la autogara Filaret. De acolo ia un autocar până la un alt autocar până la poarta casei lui din  sat. Şi la adânci bătrâneţi, preferă să trăiască acolo cât poate. Este destul de satisfăcut de transportul acesta privat. Înainte, obişnuia să ia trenul, dar de când a aflat de autocar, şi-a schimbat obiceiul--aşa este mai simplu şi mai rapid.

Autogara Filaret arată groaznic. Dacă ar avea vreo însemnătate publică, ar fi o ruşine. Singurul lucru bun este că nu se prăbuşeşte. Intrarea s-ar putea să se deschidă înspre o toaletă fetidă. Înăuntru--sunt ziduri, dar acoperişul este incomplet şi, la drept vorbind, incert--într-un colţ cineva face grătare, cred, pentru un chioşc sau restaurant sau chioşc-restaurant din exterior. Nu este fast-food, dar pare că afacerea merge.

De la autogară am coborât pe lângă parc la Piaţa libertăţii şi tramvaiul 7, pe strada 11 iunie--numită după vreun eveniment de la revoluţia din 1848--înspre Piaţa Unirii. Este şocant cât de multe nume amintesc istoria ţării, îndeobşte istoria eliberării. Îmi închipui că numele sunt într-un fel alese pentru a transforma patriotismul într-un obicei. Implicaţia este că oraşul se modernizează şi, în lumea nouă, ocupată cu comerţul, oamenii ar trebui să aibă mereu pe buze sau în minte marile fapte politice. Fiecare om are viaţa lui privată, dar spaţiul public ar trebui să le amintească de condiţiile păcii civile pe care o iau de-a gata... Orişicum, este un eşec total.

Vine tramvaiul, mă îndrept spre el. Ajung la câţiva paşi şi uşa mi se închide în faţă. După care femeia din cabina tramvaiului mă apostrofează răstit--cine mă cred, cum cred eu că mă va aştepta tramvaiul pe mine? De ce nu fug să îl prind? Mă uit în tăcere la faţa femeii, relativ surprins să primesc o asemenea lecţie despre justiţie la intrarea în tramvai. Femeia apoi, tăcută în spatele unor ochelari de soare de sherif american, deschide uşile. Probabil că este în natura educaţiei că trebuie să dai lecţii... Ce mândrie trebuie să iasă din acest sentiment, că aduci ordinea în vieţile haotice ale unor creaturi nevoiaşe!

Câteva minute mai apoi, în traficul blocat de pe regina Maria, m-am gândit, oare tramvaiele în Bucureşti au un program fix? Dacă da, de ce nu este afişat în staţii? Ar fi mai uşor să ştiu cum să evit să provoc un dezastru întrerupând programul. Ba poate că oamenii s-ar bucura să ştie programul. De ce nu cere nimeni sistemului public de transport să publice orare? Acum că ţara a intrat în Uniunea Europeană, sunt convins că mândria administraţiei publice implică noi responsabilităţi--spre exemplu, un site care să permită oamenilor să îşi caute rute cu transportul în comun şi să calculeze cât timp ar lua. Exemple de asemenea site-uri sunt multe.

În fine, după câteva scene de felul acesta mi-am adus aminte de ceva ce am văzut anul trecut. Vara, m-a prins o ploaie torenţială în spatele muzeului Antipa. M-am adăpostit cu o domnişoară în staţia autobuzului 300. Pot să vă spun că adăpostul nu a fost conceput pentru a apăra de ploaie. Am stat acolo poate jumătate de oră şi am râs. Ploaia a inundat imediat strada şi o baltă s-a adunat la bordură. Nici un autobuz nu a tras încet la bordură aşa că mai mult de o sută de români nefericiţi au fost forţaţi să facă faţă acestei probleme. Nici unul nu a evitat balta--erau vreo zece metri de mers într-o parte sau alta pentru asta, toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. în pantofi sau sandale, au intrat dincolo de glezne în ridicol.

Oamenii din staţie erau şi mai amuzanţi, pentru că vedea balta, vedeau maşina venind şi nu făceau nimic. Domnişoara nu a fost deloc de acord cu mine şi mi-a dat de înţeles că este o dovadă de proastă creştere, de nu de cruzime. Probabil că are dreptate--absurdă cum este o asemenea situaţie, provoacă suferinţă oamenilor. Nici un om nu a cerut autobuzului să tragă la bordură; nici unul dintre indivizii de la volan nu a făcut cel mai mic gest să îi ajute.

Mi-a dat prin cap că dacă ar fi fost un film american, un individ curajos l-ar fi bătut pe individul de la volan şi lumea şi-ar fi aplaudat eroul--bărbatul care îi ajută la nevoie şi pedepseşte răufăcătorii. Sau poate într-un film mai nou, individul s-ar fi înecat încercând să îi ajute pe oameni să îl calce în picioare pentru a nu se uda în timp ce autobuzul pleacă din staţie--in slow-motion--şi camera se depărtează panoramic şi o muzică de înmormântare asurzeşte audienţa deja înecată în lacrimi. Oare există filme româneşti cu happy end--sau nici măcar în poveşti nu avem vreun fel de soluţie la problemele banale cu care trăim?