Întreabă-mă, urâtule!

Tu stai pe un scaun, pe scenă. Sala e plină ochi. El stă în picioare, cu spatele rezemat de perete şi îşi agită mâna stângă ca să fie văzut de moderatoare. Dar moderatoarea alege altă mână şi altă voce îţi adresează o întrebare.

El îşi coboară mâna învinsă. Tu începi poticnit să răspunzi. Eşti stors de întrebările care te-au asaltat în această oră. Ascunde-ţi oboseala! El nu trebuie să observe că eşti (aproape) terminat. De umărul lui drept se rezămă ea. Ba chiar îi acoperă pieptul. Şi lui îi place. Îi şopteşte ceva la ureche şi ea râde. Urâtul ăsta o face să râdă! În timp ce tu răspunzi la întrebarea altcuiva.

Simţi apăsarea din pieptul lui în mintea ta. În urmă cu 30 de ani. La o conferinţă cu un mare om de cultură. (Tu nu eşti mare, deşi acum vorbeşti pe o scenă. Vorbeşti despre tine.) Stăteaţi pe un rând în mijlocul amfiteatrului. Şi ea se împingea în umărul tău. Ca să te doară. Şi apăsarea te provoca să te ridici şi să-i adresezi o întrebare omului de cultură. Te excita şi rochia ei neagră cu gulerul de dantelă albă, apretată. Pentru că voi ştiaţi să vă îmbrăcaţi când mergeaţi la un asemenea eveniment. Tu la costum, ea în rochie neagră. Uită-te la ăştia care râd de tine: fata poartă nişte blugi strânşi pe picioare, cu crăpături la genunchi. El are un tricou urât, pentru că el este urâtul care o face să râdă. E mai urât decât erai tu. Acum, tu nu mai eşti urât pentru că eşti pe o scenă.

Tu îţi închei răspunsul. Urâtul ridică repede mâna stângă. Simţi mai tare durerea apăsării în pieptul lui. Îţi vine să te repezi la ei, să-i scoţi din sală cu forţa, să nu te mai privească aşa, cu aroganţă, cu o cruzime pe care n-o meriţi. (Cruzimea tinereţii, ai recunoscut-o, cruzimea care te înfurie.)

E mai urât decât erai tu. Acum, tu nu mai eşti urât pentru că eşti pe o scenă.

Moderatoare anunţă că este ultima întrebare. Poftim, ai câştigat! Urâtul a pierdut! Ce te frământă, urâtule? Ce vrei să-ţi spun? Dacă am iubit-o? Dacă a fugit de laşitatea mea? Cum s-a terminat? Câte răni ne-am făcut unul altuia? Şi rana asta a ta o simţi tocmai acum ca pe o cicatrice, care se zbate în mintea ta, în pieptul lui, apăsat de umărul ei indolent. Ce te interesează pe tine toate astea, băi, urâtule? Urcă pe scenă şi vorbeşte în locul meu! Vorbeşte despre iubire! – asta îi vine să-i strigi de sus, de pe scenă.

Tu n-ai avut curajul să ridici mâna atunci, în amfiteatru, să-l întrebi pe omul de cultură ce aveai pe suflet. N-ai avut curaj. Şi nici nu-ţi păsa de apăsarea umărului ei acoperit de dantela apretată. Pentru că te-ai gândit numai la tine, mereu, cum să ajungi şi tu pe o scenă. Şi acum, iată!, vorbeşti despre dăruire, de parcă nici n-ai făcut-o să sufere cât de puţin i-ai dăruit din fiinţa ta.

Moderatoarea alege un alt colţ al sălii. Urâtul îşi flutură mâna. Tu te ridici. Moderatoarea se întoarce panicată la tine: vreţi să plecaţi? Tu ridici mâna şi-i faci semn: întreabă-mă, urâtule! Fata îi eliberează pieptul şi el trage aer în piept, cu o forţă care-ţi aspiră amintirea asta (pe care n-o meriţi) şi parcă îţi frânge puterea de a-i răspunde.