8 martie, ora de egoism...

Pe măsură ce responsabilităţile cresc, se întâlnesc mai puţine femei. [...] Situaţia Comisiei Europene este emblematică. [...] La cel mai înalt rang, ele sunt doar opt la numar, faţă de douăzeci şi şase de bărbaţi...

Vă mai amintiţi de şlagărul acela copilăresc din anii 80, "Dur dur d'être bébé"? Mă gândesc acum, îngrozită că practic, de atâtea milenii încoace, nimic nu s-a schimbat, că este în continuare extrem de dur să fii femeie. Mai mult, o dată cu dorinţa femeilor moderne de a împleti viaţa familială cu o carieră profesională, a fi femeie în secolul 21 seamănă cu o adevărată cursă cu obstacole: o jonglerie de 24 de ore din 24 între soţ, copii, şefi, muncă, administraţie, bucătărie, bloguri, Facebook, să mai enumăr?

De aceea, într-o astfel de zi a femeii, în care nu vreau să uităm nici de femeile care nu au avut poate norocul de a se naşte sub o zodie norocoasă, şi cad victime violatorilor, răpitorilor, traficanţilor de fiinţe umane, unor soţi violenţi, gândurile mele se îndreaptă spre toate acele femei ...invizibile. Precum cele din titlul ziarului german Die Tageszeitung, invizibilele pe care le apreciem atunci când avem nevoie de ele, dar pe care le aruncăm în gunoiul uitării aproape instantaneu. Mă gândesc la acele femei care, de exemplu, trudesc în instituţiile Uniunii Europene cât zece bărbaţi la un loc dar care nu sunt promovate într-o funcţie de conducere. La acele femei care ar merita să fie recunoscute ca profesioniste în domeniul lor, şi care nu sunt promovate, nici lăudate, nici măcar respectate, ci doar umilite, îngenunchiate, ignorate, şi care îmbătrânesc, triste, singure, lamentându-se asupra sorţii femeii.

Din categoria aceasta fac parte aproape 80 de procente din femeile planetei, şi este trist că este aşa. În ţările din Est, din fericire, ele sunt încă apreciate, primesc o floare sau un tort de ciocolată în 8 martie, primul ministru le adresează un discurs video (ca la Chişinău). În Vest, aproape nimic. Spre ruşinea mea, la Courrier International nimeni nu a scris despre acest subiect. La Paris nimeni nu aleargă ca un disperat să cumpere o floare soţiei, iubitei, amantei, fiicei..."nu-i bai, ziua noastră e în fiecare zi", îmi spune o colegă mexicană. Cred că ştie ce zice. Dar în fine, dacă am o urare, ar fi o rugăminte, tuturor acelor femeilor care mă citesc (şi pe care, unele, le admir şi aş vrea să le semăn...): fiţi măcar pentru o oră egoiste! Uitaţi de tot, de orice altceva, şi mergeţi la un film, la o şedinţă de masaj, la piscină, sau la o cafea cu o prietenă. Luaţi-vă singure ceea ce v-ar face plăcere, căci în această lume, nimeni nu o va face pentru voi...