Lumina vieţii

Dormi. Zorile n-au căzut în fereastră. Mi-e teamă... Mi-e teamă că n-am să te pot apăra de toate nenorocirile acestei lumi, de război, de foamete şi de boli. Mai ales de boli. Degeaba te bat la cap: spală-te pe mâini!, spală-te pe dinţi!, spală-te pe faţă!, am ajuns o moară stricată, care te bate la cap, spală-te pe mâini!, spală-te pe dinţi!...

Într-o zi ai să mă urăşti pentru că numai asta auzi de la mine. Dar maică-ta şi cu mine vrem să te păzim de bolile care se fac de la mâinile nespălate. Noi îţi vrem binele, să ştii, tot binele din lume. Dar care o fi binele, nici eu nu ştiu ca să ţi-l mărturisesc. Dacă aş şti unde e binele ăsta, m-aş duce şi la capătul lumii ca să ţi-l aduc, numai să-ţi fie bine. Nu sunt Harry Potter, ca să mă lupt cu Cap de Mort şi nici n-am înţeles cum să înfrunt răul lumii, deşi am văzut de şapte ori filmul cu tine, de trei ori ţi-am citit subtitrarea, apoi ai învăţat la şcoală să citeşti şi am putut să aţipesc în timpul filmului, de patru ori cât l-ai mai văzut.

Mi-e teamă că într-o zi vei rămâne singură. Şi-o să trăieşti aşa cum vrei tu sau cum vor alţii, aşa cum ţi-e scris. Ai să trăieşti, ai să iubeşti, ai să-ţi faci şi tu un rost în lume. Şi atunci n-am să mai pot să te bat la cap. De asta mi-e teamă!

Probabil că ar trebui să te învăţ să fii responsabilă. De la vârsta asta. Ca să ştii să te descurci şi fără noi, când va fi... Să fii responsabilă pentru ceea ce trebuie să înveţi. Am avut şi eu o mamă, care m-a învăţat să fiu cuminte, să-mi văd de treabă, să stau la locul meu, să nu ridic glasul, să nu deranjez, să fiu ascultător. M-a bătut la cap până mi-a intrat în cap. Şi nu mi-a folosit la nimic în viaţa asta în care numai şmecherii reuşesc. Drept să-ţi spun, nu ştiu cum să reuşeşti în viaţă. Şi d-aia nici n-am să te mai bat la cap cu reuşita asta. Pentru că nu vorbesc despre lucruri la care nu mă pricep.

Dacă aş şti unde e binele ăsta, m-aş duce şi la capătul lumii ca să ţi-l aduc, numai să-ţi fie bine.

Mi-e teamă... Că într-o zi am să-ţi reproşez că am făcut totul pentru tine (ca orice părinte care vrea binele copilului său) şi că tu nu îmi eşti recunoscătoare, că nu apreciezi, că eşti cinică şi nepăsătoare cu munca mea de-o viaţă. Asta e cel mai uşor: să-ţi reproşez că nu-mi dai atenţie, că nu mă suni, că nu mă întrebi ce mă doare, că ai plecat fără să-mi spui...

Mi-e teamă că într-o zi ai să-mi reproşezi că n-am făcut nimic pentru tine. Că puţin mi-a păsat de gândurile, de visurile şi de speranţele tale. Că n-ai avut cu cine să vorbeşti şi te-ai dus să vorbeşti cu alţii, care te-au rănit şi te-au minţit, până la urmă. Că nu te-am iubit destul. De reproşul ăsta mi-e cel mai frică.  

Mi-e teamă că n-am să fiu bun de nimic. Şi-am să dispar aşa, lăsându-ţi nişte frustrări şi neîmpliniri. Dar nu voi avea pretenţia să mă venerezi, să mă pomeneşti, să-mi ţii slujbe la biserică. Vezi-ţi de viaţă, fata mea! Mi-e teamă că n-o să mai fiu...

- Bună dimineaţa! Hai, trezeşte-te, mergem la bunica! Prima zi de vacanţă! Hai, deşteptarea că pleacă trenul! Nu te mai întinde în pat că trebuie să prindem trenul şi am dat o groază de bani pe bilete! Hai, spală-te pe dinţi!