Deontologia unei bucurii de mamă

Ne cunoaştem de aproape 20 de ani, de pe vremea când împărţeam acelaşi birou încercând să desluşim cum e cu marginalul şi cu subtitlul, cum să-ţi împarţi „averea“ din reportofon pentru zilele următoare, cum se dau titlurile cele mai scurte spre inima cititorului, cum să fii concis, explicit şi plăcut în acelaşi timp, cum să fii acolo unde se „joacă“ meciul, viaţa, soarta, incendiul, crima, drama, teza şi primăvara, după caz.

Şi, nu în ultimul rând, cum e cu presa scrisă, în general. Irezistibilă ispită pentru doi ingineri ca noi, căzuţi în plasa ei, vorbind lumii despre eveniment, cuget şi adevăr, cuvinte dintr-o ediţie de prin anii `90 a Dicţionarului de sentimente şi trăiri. Sînziana Ionescu este azi corespondenta Adevărului la Constanţa. Cu timpul, drumurile ni s-au despărţit, dar au rămas gândurile nerostite, rândurile scrise deasupra semnăturilor din ziar şi veştile despre copii, cu şcoala şi visele lor, de la piesele de Lego până la neliniştile apropiatei admiteri la facultate.

...Zilele trecute, vineri, în buza weekendului, telefonul mobil a tremurat uşor cu un mesaj de la ea. Indra, fiica ei, a câştigat Olimpiada Naţională de Engleză (ONE), devenind „number ONE“ la clasa a 12-a, un lider al tuturor elevilor din ţară în materie de limbă engleză. O ştiam de mică, din povestirile Sînzianei. La 5 ani, Moşul i-a adus o păpuşă şi o carte. Indra  a  uitat de păpuşă pentru că, în sufletul ei de copil, cartea a captivat-o din prima clipă. Adormea cu cărţile în braţe, ştia pe de rost toate casetele cu poveşti şi melodiile copilăriei, după care a mai făcut un pas, a îmblânzit pianul. În clasa a doua, elevă a Colegiului de Arte fiind, a câştigat premiul Micul Mozart, deşi pianul nu era decât o alternativă a pauzelor de lectură. Citea mult, ajungând să se hrănească cu poveşti, poezii, nuvele, romane. Mama a savurat cu nesaţ fiecare laudă şi compliment al profesorilor, dar i s-a părut că nu este de ajuns să fii „sclipitoare“ dacă nu confirmi, dacă nu îţi respecţi valoarea. I-a lăsat însă suficientă libertate de mişcare pentru a-şi alege singură drumul în viaţă.

Indra a urmat cursurile Centrului de Excelenţă, la română şi matematică, în timp ce se juca reţinând limba engleză de la calculator sau din desenele animate. Concursurile pe ţară au venit firesc cu premiile lor. Şi la matematică, şi la engleză, cât să nu-şi „supere“ profesorii. Cu timpul, a început să gândească în engleză şi să traducă în română.

La sfârşitul gimnaziului a avut medie de admitere care îi permitea să opteze pentru orice profil, din orice liceu. A ales Ştiinţele Sociale, fiind prima pe listă la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân, şcoală de tradiţie a Constanţei şi a învăţământului românesc. Liceul a fost o perioadă propice, diplomele şcolare i-au invadat biroul, iar visele ei de a rămâne un om al literelor au prins contur. Poartă cel puţin două cărţi în ghiozdan în fiecare zi. Una pe care o citeşte şi o alta pe care este gata să o ofere unui coleg, prieten, chiar şi unui necunoscut. A făcut parte dintre elevii NASA, premiaţi anul trecut. Marele său cadou a fost o excursie în ţara a cărei limbă o vorbeşte natural: Anglia. De acolo s-a întors acasă cu un bagaj plin de cărţi. Mai nou se relaxează luând ore de balet, ca să nu neglijeze trupul, cu atâta preocupare pentru spirit. A luat 10 curat la simularea de BAC, la limba română, şi scrie eseuri pe care poate şi „bătrânul şi venerabilul Will“ le-ar aprecia. Ar avea admiterea asigurată aproape oriunde în lume, dar Indra preferă să rămână în ţară - poate cam departe de ai ei şi de malul mării, dar totuşi „acasă“ - la prestigioasa Facultate de Limbi Moderne Aplicate din Cluj-Napoca, crezând în tradiţia dascălilor noştri: „Cei mai buni elevi se fac profesori“.

 I-am simţit Sînzianei bucuria de mamă, emoţia şi, totodată, stângăcia clipei pe care o aşteptăm şi ne-o dorim atât de mult - dar pe care nu ştim cum să o îmbrăţişăm atunci când ne întâlnim cu ea - şi am crezut că va urma un „strigăt“ şi mai tare, să se audă pân’ la Baia Mare. „Nu, asta nu, în atâţia ani am scris despre toţi copiii buni ai Constanţei, am făcut interviuri cu ei, le-am scris poveştile de viaţă; acum, am menţionat-o si pe ea printre câştigători. Alţi ziarişti au scris deja despre ea, dar, ca să fac eu un articol separat, mi se pare că m-aş lăuda prea tare cu copilul meu, nu am mai văzut ziarist care să facă asta... şi apoi, stau şi mă întreb, ar fi deontologic să scrii atunci când eşti implicat personal?“.

...Da, ce ţi-e şi cu deontologia asta, cum ne roade ea, cum ne spune să stăm drepţi şi să gândim curat, cum ne arată ce e bine şi ce e rău, cum ne îndeamnă să creştem semeţ şi, alături de noi, şi copiii noştri. În ţara în care s-a distrus „deontologic“ totul, de la economie la relaţii interumane, şi de la credinţă la nivel de trai, când se fură „deontologic“ şi clasa politică ne minte mai „deontologic“ ca niciodată, am ajuns să ne cenzurăm bucuria şi să ne întrebăm dacă nu cumva veştile noastre bune trebuie tratate cu reţinere, timp în care atâtea rele şi veşti proaste circulă nestingherit, amărându-ne „deontologic“ viaţa.  Şi totuşi, până unde îţi dă voie să mergi deontologia unei bucurii de mamă?