Poate că tu, personal, nu o făceai, însă considerai că lucrurile de acest gen se întâmplă în România. Argumentul prevalent era cel cultural, legat de faptul că bătaia în familie a existat dintotdeauna.

Nu există ţară sau societate în care bătaia în familie să nu fi existat în trecutul îndepărtat. Evoluţionar, există argumentul că bătaia era aplicată pentru a feri copilul de comportamente care îi puneau în pericol propria viaţă sau viaţa familiei. Mecanismul social era facil şi viza supravieţuirea, nu învăţarea. Între timp, societatea a evoluat, iar omul nu îşi mai pune problema supravieţuirii în sensul strict al cuvântului. Majoritatea cercetărilor făcute vreodată vorbesc despre o corelaţie între statusul socio-economic al unei persoane/familii şi apetenţa acesteia către aplicarea de corecţii fizice copiilor. Problema nu este însă una economică, ci mai degrabă una culturală. O persoană se poate simţi setată în continuare pe modulul supravieţuire chiar dacă are o situaţie confortabilă economic.

Modulul de supravieţuire este unul destul de închis şi tribal, caracterizat prin încredere foarte scăzută în necunoscuţi împreună cu încredere foarte ridicată în familie, apropiată sau nu, nevoia de obedienţă şi gândire de grup pentru supravieţuire, predispoziţia la un lider autoritar etc. În general, cineva care are mai multă încredere într-un membru îndepărtat al familiei (pe care nu îl alege) decât într-un prieten (pe care îl alege) este un bun exemplu pentru acest tip de gândire. Aici intervin câteva dintre particularităţile României.

Un studiu UNICEF din 2013 prezintă faptul că 38% dintre părinţii din România recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie.

Înainte de 1989, majoritatea românilor trăiau setaţi pe modulul de supravieţuire, dacă nu din motive economice, atunci din motive politice. Pe lângă sărăcia în sine şi competiţia pentru bunurile de bază, sistemul colaborării cu Securitatea pentru a-şi avansa propria carieră a distrus, în mare parte, încrederea oamenilor în oamenii din afara familiei. O vorbă scăpată de copil ar fi putut crea probleme pentru familie, nu neapărat de supravieţuire, dar în mod cert de limitare a posibilităţilor de promovare, de chestionare de către autorităţi etc. Această particularitate a determinat prevalenţa valorilor de supravieţuire în mediul urban, în general mai funcţional economic decât mediul rural. România a crescut economic enorm în ultimii 25 de ani, însă această creştere a fost inegal distribuită. Aproximativ 40% din populaţie este în continuare în risc de sărăcie sau excluziune socială. Este total de înţeles de ce mulţi dintre aceştia încă funcţionează după valori de supravieţuire şi, astfel, ajung să considere disciplinarea copiilor drept ceva acceptabil, în asentimentul lui „Eu te-am făcut, eu te omor“.

Consensul a fost rupt abia în momentul în care parte din societate a evoluat de la valorile de supravieţuire. Un studiu UNICEF din 2013 prezintă faptul că 38% dintre părinţii din România recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma“ sau „urecheala“ nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi, într-o anumită măsură, nici de copii ca fiind comportamente de abuz fizic. De asemenea, 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului. Scorurile, deşi în scădere faţă de 2001, anul cercetării anterioare conduse de către UNICEF, sunt în continuare foarte ridicate. Cea mai mare scădere a avut loc în ce priveşte bătaia cu diverse obiecte, precum cureaua, nuiaua sau altceva, însă bătaia cu palma este la aproximativ acelaşi nivel precum în trecut.

„Violenţa nu este o problemă exclusiv rurală, ci culturală“

Şocul determinat de aceste cifre ar trebui să ne amintească mai degrabă cât de mare este inegalitatea socială din România – atât din punct de vedere economic, atunci când vorbim despre sărăcie, cât şi din punct de vedere cultural. Spre deosebire de alte societăţi, particularităţile socio-democrafice nu împart problema violenţei împotriva copiilor în grupuri distincte. Nu este o problemă exclusiv rurală, a celor săraci sau a celor fără educaţie. Este o problemă culturală ce se transmite de la o generaţie la alta tocmai prin propagarea valorilor tribale, de supravieţuire. Violenţa verbală sau fizică împotriva copiilor sau între soţi este doar un element, dar mai sunt şi multe altele, precum nevoia de ordine şi de omogenitate, nevoia de obedienţă şi de un lider puternic, respingerea ideilor noi, respingerea deliberării, apelul la tradiţionalism. Toate aceste valori împreună au, în final, o valoare politică foarte importantă, care este deschiderea faţă de autoritarism.

Aproximativ 40% din populaţie este în continuare în risc de sărăcie sau excluziune socială. Este total de înţeles de ce mulţi dintre aceştia încă funcţionează după valori de supravieţuire şi, astfel, ajung să considere disciplinarea copiilor drept ceva acceptabil, în asentimentul lui «Eu te-am făcut, eu te omor».

Conform studiului World Values Survey, România se mută în această direcţie. Acordul cu nevoia unui lider puternic, care să nu răspundă parlamentului sau societăţii prin alegeri, era de 70%, iar acordul cu ideea de a fi conduşi de experţi, nu de un guvern ales, era de 80% în 2010-2014. Ambele aceste afirmaţii se aplică în mult mai mare măsură unor regimuri politice totalitare decât unor democraţii. Evident, nu toţi cei care sunt de acord cu corecţiile fizice sunt vulnerabili la autoritarism. Transferul nu are loc automat şi există destui copii care nu preiau totul din familie. Totuşi, cineva care îşi adaptează valorile pentru a accepta un astfel de comportament, fie ca îl comite sau îi este victima, ar putea găsi uşor să accepte şi alte tipuri de comportament.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.