Presiunea asupra copiilor e mare. Vrem ca profesorul să ne transforme copiii într-o maşină de calculat şi o vastă Enciclopedie, capabilă să redea la foc automat localizarea unor ţări cu flora şi fauna lor cu tot. Vrem lungi, interminabile poezii în limba engleză, liste infinite de nume ştiinţifice în latină şi greaca veche, saci întregi de vorbe întortocheate şi hambare pline de cunoştinţe în domenii astrale.

Copiii îşi fac treaba. Înghesuie zi după zi noi termeni şi noi informaţii în valijoara ce devine tot mai mare. Li se spune să înveţe pe de rost anii la istorie, ei vor învăţa anii la istorie. Memoria lor se umple cu date: 1821, 1848, 1989. Li se spune să înveţe pe de rost comentarii literare. Memoria lor se umple cu fel şi fel de interpretări date de un profesor ilustru unei poezii şi mai ilustre. Memoria copiilor e doldora de date şi fapte. Toată lumea e fericită. Copiii sunt felicitaţi.

Numai că în tot peisajul ăsta idilic îşi bagă coada viaţa. Şi mulţi dintre elevii eminenţi la şcoală nu reuşesc să treacă cu brio examenul vieţii. În schimb, periodic, apare pe firmament câte un star, stil Steve Jobs, care trage după el un ruşinos carnet de note. Stăm şi ne uităm cu gurile căscate la ce reuşesc să realizeze „mediocrii“ din şcoală. Cei cu valijoara de informaţii lejeră şi memoria plină de hăuri abisale. Cei care vânau cu greu un cinci şi pentru care manualul de istorie sau cel de matematică aveau profunzimi mai adânci şi mai misterioase decât triunghiul Bermudelor.

În faţa succesului lor, concluzionăm că viaţa e o junglă. Mestecăm vreme de un ceas o vorbă amăruie... şi ne oprim aici. Dacă am continua doar puţin exerciţiul de gândire, am constata că nu faptul că viaţa e o junglă e marea noastră problemă. Ci faptul că în această junglă noi ne educăm copiii să devină buni recitatori de vaste cunoştinţe, altfel spus excelenţi papagali. Ne focalizăm atenţia doar pe ce ştiu copiii. Mizăm mult, prea mult pe memoria lor. Şi ignorăm sau acordăm prea puţină importanţă modului în care copiii utilizează informaţiile pe care le-au învăţat. Le lăsăm prea puţin timp pentru a explora, pentru a îmbina cunoştinţele între ele şi a le aplica aşa cum vor. Le lăsăm prea puţin timp pentru a-şi crea cu noile cunoştinţe propriile lor scări pe care cocoţaţi să iasă din cutia principiilor şi ideilor noastre. Le dăm binele şi răul gata mestecate şi îi ferim de toate „informaţiile“ şi aplicaţiile ce ni se par şubrede, periculoase.

„Mediocrii“ care reuşesc au o mentalitate de leu. Nu contează cât au memorat şi nici ce. Un singur lucru dacă l-au învăţat, îl aplică. Un singur grăunte de informaţie dacă îl au, îl cultivă cu graţie. Şi apar tam-nesam, acolo unde te aştepţi mai puţin, ca veveriţa din Ice Age, şi-şi înfig ghinda lor măruntă în pojghiţa noastră de certitudini până când declanşează ditai cataclismul. Evident, „mediocrii“ îşi sparg capul în mod regulat. Pentru că, în mod regulat, acolo unde noi am învăţat că există un perete, ei vor să trântească o fereastră. Evident, au ideile zdrelite şi visele pline de spini, pentru că acolo unde noi ştim că nu avem voie să ne aventurăm, ei vor să-şi construiască castel. „Mediocrii“ au fost absenţi la toate lecţiile despre pereţi şi spini, dar au strâns ici-colo grăunţe pe care le conectează apoi între ele pentru a crea ceva cu adevărat măreţ.

Un singur grăunte dă papagalilor posibilitatea de a-şi lungi recitarea. Şi tot un singur grăunte dă leilor posibilitatea de găsi stânca pe care să se cocoaţe pentru a domina toată jungla.

„Nu poţi face legătura dintre puncte privind înainte, ci doar privind înapoi. Deci va trebui să ai credinţa că punctele se vor conecta cumva în viitor. Trebuie să crezi în ceva – în curajul tău, în destin, în viaţă, karma, orice. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea“ - spunea Steve Jobs în discursul de la Universitatea Stanford, iunie 2005.

Vremea ar fi să nu mai acuzăm viaţa de nedreptate şi mercantilism. Vremea ar fi ca înainte de a ne fugării copiii prin Enciclopedii şi Dicţionare, să ne asigurăm că fiecare informaţie pe care au cules-o, au transformat-o ca Jack din poveste, într-un vrej care urcă dincolo de nori. Un singur grăunte dă papagalilor posibilitatea de a-şi lungi recitarea. Şi tot un singur grăunte dă leilor posibilitatea de găsi stânca pe care să se cocoaţe pentru a domina toată jungla.