Întoarcerea în oraş

În Gara Burdujeni, m-a aşteptat taică-meu, sprijinindu-se în bastonul său negru, din lemn. Ne-am îmbrăţişat. Mirosea a transpiraţie, un miros pe care îl ştiu dintotdeauna şi care, de fiecare dată, mă face să mă simt în siguranţă.

La urma urmelor, nici nu contează dacă ceva este real sau nu; important este să ne confere iluzia care ne impinge înainte. După transpiraţia lui, mi-am dat seama că am ajuns acasă.

”Acasă”: ce cuvânt complicat!

Am plecat din Suceava acum mai bine de 20 de ani. Mă sufocam. Pe o lungime de stradă de 500 de metri, trebuia să spun ”Săru’ mâna” tuturor femeilor pe lângă care treceam, căci le cunoşteam pe toate şi ele mă cunoşteau pe mine. Mă cunoşteau, dar ce spun eu: ştiau în amănunt toată încrengătura şi istoria familiei mele, adevăratele cauze ale divorţului părinţilor mei, escapadele unchiului şi scenele mătuşii. De aceea, când mă plimbam pe stradă, nu eu mă plimbam, ci toată familia mea se plimba împreună cu mine. Îmi stăteau toţi membrii ei pe spate, călare unul peste celălalt, ca acrobaţii de la circ. O căram pe umeri, ca pe un pietroi, această mare familie, şi nu e de mirare că, încă din adolescenţă, mergeam cocoşat. Mă enerva, la urbea mea, habotnicia şi vulgaritatea oamenilor, predilecţia lor vicioasă pentru bârfa groasă, absenţa oricăror preocupări mai înalte, mândria de sine nejustificată, moravurile aproape ţărăneşti, gusturile îndoielnice. La 18 ani, deja nu mai suportam: voiam să trăiesc într-un oraş, în care să nu mă ştie nimeni.

După terminarea facultăţii, când m-am stabilit în Bucureşti, am revenit tot mai rar. Câţiva ani, pur şi simplu am uitat că există pe hartă acest oraş. Trecerea timpului – căci timpul merge înapoi, nu înainte, aşa cum ni se pare - , m-au readus în oraşul naşterii mele, în oraşul copilăriei mele şi, aşa cum urma să recunosc, în perioada cea mai fericită a vieţii mele. Anii de după Revoluţie l-au schimbat foarte mult, l-au făcut de nerecunoscut. Practic, aproape niciunul din reperele de odinioară – o cofetărie, un cinematograf, un copac – nu mai exista. Mă aflam – ciudat! – într-un oraş străin, prin care însă puteam să merg cu ochii închişi, fără să mă rătăcesc. Ca să mă reobişnuiesc, mă plimbam îndelung pe străzile de altădată, fără ca nimeni să ştie cine sunt şi dorindu-mi să dau peste vreun amic, peste vreo fostă iubită, peste vreo femeie căreia altădată trebuia să-i spun ”Săru’ mâna”. Erau însă pe străzi alţi oameni, iar feţele care mi se păreau cunoscute arătau îmbătrânite şi uitate. Treptat însă, am intrat într-o intimitate ciudată cu mediul din jur. Tot ceea ce ieri mă scotea din sărite la oraşul meu, acum mi-era indiferent, şi mă simţeam de fapt nu ca-ntr-un oraş, ci ca-ntr-o placentă. Sărăcia lui, pe care o detestam, se transformase într-o infinitate de detalii şi de amintiri, care cădeau peste mine ca o ploaie. Am înţeles atunci că niciodată nu mă voi mai putea întoarce acasă - un acasă real, prezent – dar că reuşisem, aproape miraculos, să dau la o parte zidul care mă despărţea de propriul meu trecut şi să mă reîntorc în oraşul meu, chiar dacă el nu mai exista.