Sindromul nevestei care pleacă: de ce bărbaţii ar trebui să-şi facă griji mai ales atunci când soţiile nu-i mai bat la cap

Aceste strategii tăcute se construiesc timp de ani de zile, timp în care femeia nu se mai concentrează pe „repararea“ relaţiei, ci îşi foloseşte energia pentru a găsi resurse şi curaj să plece din relaţia care nu o mai împlineşte. FOTO Arhiva

Femeia este, de regulă, cea care are grijă de partea emoţională a relaţiei, iar efortul pe care îl depune în acest sens se amplifică pe măsură ce anii trec şi bărbatul de lângă ea nu mai este la fel de receptiv la conversaţii serioase şi să facă împreună diverse activităţi. Tocmai de aceea, explică psihologii, femeile renunţă la un mariaj mai repede decât bărbaţii, iar momentul vine atunci când soţul se aşteaptă mai puţin.

Psihologul american Michele Weiner-Davis a explicat pentru publicaţia Psychology Today la ce se referă „sindromul nevestei care pleacă“, sintagmă pe care a avansat-o după 20 de ani de practică, perioadă în care a avut prilejul să vadă sute de cupluri, iar aproape de fiecare dată femeia era cea care renunţa să mai lupte pentru relaţie. Psihoterapeutul în probleme de cuplu a reuşit să identifice procesul care le face pe reprezentantele sexului frumos să decidă că nu mai merită să-şi salveze căsnicia.

Când încep femeile să-şi construiască strategia de ieşire din relaţie 

„Cele mai multe femei consideră că au încercat deja tot ce se putea omeneşte posibil ca să facă relaţia să meargă, înainte de a renunţa. Iar asta se întâmplă de cele mai multe ori pentru că, în primii ani de relaţie, femeia este cea care se îngrijeşte de partea emoţională a relaţiei de cuplu. Se asigură astfel că mariajul ei rămâne o prioritate, insistă să petrecă timp de calitate alături de partener, să aibă discuţii serioase şi profunde şi să facă împreună cât mai multe activităţi. Atunci când o femeie se simte apropiată de soţul ei, relaţia este în regulă. Pe de altă parte, atunci când în relaţie intervin alte priorităţi, femeia începe să-şi preseze soţul, dorind să rezolve problemele pe care le intuieşte prin discuţii sincere. Când aceste discuţii între patru ochi sunt încununate de succes, problemele se rezolvă. Atunci când nu au rezultatul scontat, femeia începe să simtă că partenerul nu mai o mai consideră importantă şi, treptat, găseşte şi alte defecte relaţiei. Atunci apar şi reproşurile de tipul „Dacă aş fi ştiut ce fel de tată o sa fii, nu aş fi făcut copii cu tine“ sau „De ce nu poţi să strângi după tine? Parcă ai fi copil“, observă psihologul. 

Bineînţeles, reproşurile de acest gen nu fac decât să agraveze neînţelegerile dintre parteneri, iar soţul se va îndepărta şi mai mult. În acest punct, de obicei, femeia începe să-şi facă o strategie de ieşire din relaţie, aproape fără să conştientizeze acest lucru. Furioasă, îşi spune adesea că-şi va părăsi soţul după ce copiii vor pleca la şcoală sau la facultate, că îşi va găsi mai întâi adevărata iubire şi apoi apoi va divorţa sau că va face pasul spre despărţire imediat după ce va găsi o soluţie pentru a se susţine financiar. Aceste strategii tăcute se construiesc timp de ani de zile, perioadă în care femeia nu se mai concentrează pe „repararea“ relaţiei, ci îşi foloseşte energia pentru a găsi resurse şi curaj să plece din relaţia care nu o mai împlineşte.

Cuiele bătute în sicriul în care zace mariajul 

În momentul în care soţia nu i se mai plânge soţului, acesta are impresia că lucrurile s-au liniştit, este fericit că nu-l mai bate nevasta la cap. Însă lucrurile stau mai rău ca niciodată, avertizează psihoterapeutul.

Când nu mai primeşti nicio informaţie, atunci înseamnă că lucrurile nu stau deloc bine. Tocmai de aceea, mulţi bărbaţi se trezesc într-o bună zi că soţia îi anunţă, parcă din senin, că s-a terminat totul între ei şi că trebuie să pună capăt mariajului, spre totala surprindere a soţului, a cărui reacţie standard se rezumă la: „De ce nu mi-ai spus că eşti atât de nefericită?“. Numai că aceste cuvinte echivalează cu ultimele cuie bătute în capacul sicriului în care zace mariajul. Pentru bărbaţi, acesta este momentul în care încep să realizeze cât de importantă este soţia, familia, copiii, şi devin disperaţi să-şi salveze casnicia“, explică psihologul american. Chiar dacă pentru mulţi bărbaţi căsătoriţi acesta este şocul de care au nevoie pentru a încerca în mod real să-şi salveze mariajul, pentru femei este adesea mult prea târziu, spune Michele Weiner-Davis.

O astfel de experienţă lasă urme adânci asupra bărbaţilor, iar mulţi dintre ei ajung să fie soţi extraordinari abia la a doua căsătorie, când încearcă să nu repete greşelile făcute prima dată. Psihologul admite că unul dintre cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă atunci când un cuplu ajunge într-un astfel de impas, este să convingă femeia că trebuie să renunţe la strategiile pe care şi le-a făcut ani de zile.

Nevoia femeii de a vorbi

Nu toţi psihologii sunt însă de acord cu această teorie a lui Michele Weiner-Davis. Dimpotrivă. Psihologul Iuliana Fulaş crede că o femeie nu va renunţa prea uşor să lupte pentru căsnicia ei, să facă toate eforturile posibile ca s-o salveze, iar suferinţa ei nu poate trece neobservată de către bărbat:

„Cand o femeie e supărată, ea vorbeşte, îşi exprimă nemulţumirile, iar dacă nu vorbeşte, creierul ei va exploda. Creierul femeilor e structurat în asa fel încât ele folosesc foarte multe cuvinte, comparativ cu bărbaţii. Femeia nu poate să tacă prea mult timp când e nemulţumită. În acelaşi timp, ea are resurse nenumărate de a ierta. Dacă relaţia nu funcţionează bine, ea încearcă mereu şi mereu s-o îmbunătăţească. În general, femeia divorţează foarte greu, trec ani de zile până să se hotărască şi o face doar după ce a epuizat tot ce a fost omeneşte posibil şi nici măcar atunci nu are inima uşoară. O femeie nu-şi părăseşte niciodată soţul fără ca el să bănuiască sau să-l informeze de existenţa unor probleme în cuplu‟, a declarat specialist Iuliana Fulaş.

În cazul unor probleme, cea mai bună soluţie este ca partenerii să caute să-şi dezvolte inteligenţa emoţională. Astfel, ei vor putea să-şi exprime mai bine gândurile, nevoile şi sentimentele, dar vor învăţa inclusiv cum să-l asculte pe celălalt pentru a-l înţelege mai bine. Un alt lucru foarte important este limbajul nonverbal, gesturile de tandreţe între cei doi, care trebuie să fie reciproce, întărind astfel relaţia de cuplu.

De cele mai multe ori, femeia îi va arăta partenerul că este nemulţumită de ceva. Desigur, există şi femei care devin tăcute, care refuză să mai comunice, dar acest lucru este o formă de manipulare, crede psihologul Iuliana Fulaş:

„Întotdeauna în spatele tăcerii există o nemulţumire. Tăcerea în cuplu naşte tensiuni, stres, răni emoţionale, îi îndepărtează pe cei doi, pentru că tăcerea înseamnă ignorare. Mesajul ascuns al tăcerii este «Doar tu eşti vinovat!» şi este un abuz, o tehnică de manipulare a celuilalt. Tratamentul tăcerii în cuplu închide comunicarea între cei doi şi apare rupture‟, specifică psihologul român.