Călin Popescu Tăriceanu despre Eugeniu Ionescu-Cristea, pilotul care i-a marcat cariera sportivă: „Un as al volanului şi un idol autentic“

Zilele trecute ne-a părăsit un mare pilot, Eugeniu Ionescu–Cristea. Călin Popescu Tăriceanu – un împătimit al sporturilor motorizate – ni-l descrie ca pe un bun prieten şi profesionist de înaltă clasă, un as al volanului, preocupat mereu de calitatea maşinii sale. Rezervăm memoriilor sale, scrise în amintirea lui „Genu“, cea mai mare parte din această ediţie a rubricii noastre săptămânale despre piaţa auto.

Mi-ar fi plăcut să scriu despre Eugeniu (Genu) Ionescu-Cristea la timpul prezent, ca despre un prieten. Din păcate, a plecat dintre noi. Aşa încât celor care l-au cunoscut voi încerca să le descriu mai întâi cum l-a văzut adolescentul de 17-18 ani care eram, îndrăgostit de curse automobilistice, în perioada lui de glorie a începutului anilor '70. Şi apoi să vă povestesc câte ceva din frumoasa prietenie care ne-a legat ulterior.

Cum a apărut pe scena competiţiilor auto acest tânăr care se impunea ca un talent de excepţie încă din primele curse la care lua parte? Nu venea de nicăieri! Tatăl său era un cunoscut fost campion de motociclism din perioada interbelică. În familie, mezinul Alexandru urma să se afirme şi el ca un as al ghidonului. Aşa încât lui „Genu" i se deschidea un drum pe care păşeşte cu o siguranţă care poate părea specifică unui experimentat pilot şi mai puţin unui debutant.

Pregătirea curselor, un adevărat ritual

Într-o manieră magistrală domina toate cele trei categorii de curse care se organizau în acea perioadă - Campionatul Naţional de Raliuri, de Viteză în Coastă şi de Viteză pe Circuit. Celor care doresc să-i vadă palmaresul întreg şi absolut impresionant le recomand să intre pe site-ul  www.autorally.ro. Deci suntem în anul '67 şi mă furişez la „curse", unde parcă-l văd şi acum, cu al său Fiat 850 bej, cu care reuşeşte, avându-l navigator pe „Tata Nicu" (părintele său, care se mira de unde a-nvăţat „Genu" să meargă aşa de tare) să termine pe un superonorant loc III. Ulterior, avea să-mi spună că Tata Nicu se comporta în scaunul copilotului ca un adevărat motociclist care se apleca pe fiecare viraj, încât ajungea să-l stânjenească în timpul cursei! Este debutul lui Genu, pe care Tata Nicu nu uită să-l povestească cu enormă plăcere şi savoare.

Reuşeşte, cum spuneam, să domine tot ce se putea la acea vreme timp de aproximativ 10 ani. Cred că nu greşesc spunând că a fost primul pilot al acelei perioade care s-a comportat ca un adevărat profesionist. Fără îndoială că erau pe atunci şi alţi piloţi de talent şi totuşi el s-a impus pentru că a înţeles că talentul nu-i suficient, cu toate că avea cu caru'. Era extrem de serios şi metodic în pregătirea curselor. Pregătirea maşinii era pentru el un adevărat ritual pe care l-am savurat nu o dată. Nu lăsa  niciun detaliu să-i scape. Avea o perseverenţă de a încerca să se apropie de perfecţiune. Nimic nu era de mântuială sau făcut la repezeală, pentru că ştia că asta l-ar putea costa victoria.

Ceva mai târziu am auzit expresia „metteur au point". El era acela! Merită să auziţi cum suna motorul Renault-ului 8 Gordini (4-B-120, dacă nu mă înşală memoria) pe care-l pilota ca un virtuoz, „acordat" la un eşapament Devil aşa încât aveai impresia că te găseşti la un concert, şi nu la o cursă de maşini. A reuşit să-i impresioneze într-atât pe francezii de la Renault Sport încât, lucru nemaipomenit pe atunci, i-au acordat asistenţă tehnică în cursele internaţionale la care participa ca unui pilot oficial de-al lor - el, de fapt, reprezentând culorile româneşti.

Toţi voiau să-l bată pe „Genu"!

Parcă aud şi acum, la festivitatea de decernare a titlurilor de campioni de la sfârşitul anului: „Campion la clasa 1150-1300 cmc, Campion la grupa II, Campion Absolut - Eugeniu Ionescu-Cristea". Da, se putea câştiga cu un motor de numai 1300 cmc titlul absolut. Să nu credeţi că nu avea concurenţă! Borbely cu BMW-ul 2002, Finichi cu Fiat-ul 124 Abarth etc. Toţi voiau să-l bată pe „Genu"!

De aceea s-a hotărât să facă un pas către o maşină mai nouă şi mai competitivă. Îşi cumpără - numai el ştie cum, pentru că a costat o avere - o Lancia Fulvia 1600 HF de la marele tenismen Ion Ţiriac. O pune la punct cu o mână de mare expert. Mă întreb şi acum: cine l-a învăţat? Şi apoi vine pe circuitele din Pipera-Toboc sau din Drumul Taberei să se bată de la egal la egal cu italienii Alfonso Giordano pe Fiat 131 Abarth sau Luciano Innocenti pe Porsche. Zeci de mii de bucureşteni stăteau cu sufletul la gură - ca şi mine, de altfel - să-l vedem la lucru. Cu o maşină totuşi inferioară, luptându-se de la egal la egal. Dăruindu-ne plăcerea de a-l vedea pilotând cu o eleganţă inegalabilă şi cu bucuria că i-a bătut pe „macaronari"!

Lancia, maşina tinereţii sale

Era marele campion al românilor, cel care reuşea să se impună autoritar şi în competiţiile din regiunea balcanică. A continuat să concureze până târziu la mijlocul anilor '90 fie cu un Golf GTI, fie cu un Opel Astra GSI pe care îl văd acum condus de discipolul său, Vlad Teodor. În final s-a retras, dar viaţa lui a rămas legată de curse. Acolo se simţea bine, acolo parcă întinerea. L-am revăzut la volan conducând Lancia, maşina tinereţii sale. Marcă pe care mi-am cumpărat-o şi cu gândul la el. Parcă avea din nou 30 de ani. Şi-a reamintit fiecare detaliu de reglaj şi de comportament. Ne-a însoţit pe participanţii la clasa maşinilor istorice, pe tot parcursul anului 2010, în Campionatul de Viteză în Coastă. Era încântat să fie „forlighter" cu Lotus-ul lui sau cu un Ford Focus RS 500.

Îşi compara timpii cu ceilalţi de parcă era în concurs. De fapt, chiar era. De îndată ce se urca la volan se simţea „în concurs". Se comporta ca în vremurile lui bune, se uita cu aviditate la toţi concurenţii să-l vadă pe tânărul acela care-i va călca pe urme. Cu eleganţa, cu stilul, cu talentul, cu ştiinţa care l-au caracterizat. Ştiu că s-ar bucura. Şi să-i spună la final, în felul său inconfundabil: „Te-am văzut cum mergi! Ehe băiete, ştii că-mi placi?!"

Maestru al Sportului şi multiplu campion

Cariera lui Eugeniu Ionescu-Cristea - foto (1938-2011) în competiţiile automobilistice este impresionantă: 36 de titluri de campion naţional (Viteză în Coastă, Viteză pe Circuit şi Raliuri). „Genu", cum îi spuneau prietenii (Eugen în presa automobilistică), s-a născut în Bucureşti la 26 mai 1938 şi a debutat în sportul cu motor în 1966, participând în Raliul României pe un Fiat 850. În această competiţie de debut l-a avut coechipier pe tatăl său, Nicolae Ionescu-Cristea, unul dintre marii campioni din perioada de pionierat a motociclismului sportiv din ţara noastră.

Înainte de a fi legitimat la „Unirea Tricolor", Eugeniu Ionescu-Cristea a concurat câteva sezoane sub culorile echipei IOB Balş. Printre succesele sale internaţionale se remarcă cele de la Raliul Zăpezii (1972), Raliul Porţilor de Fier (1972, 1973), Raliul Balcanic (individual 1968, 1972 şi 1977 la echipe), locul secund în clasamentul general al Raliului Gunaydin (1978).

Decorat pentru întreaga sa carieră

A câştigat 19 titluri de campion naţional la Viteză în Coastă, din care şase absolute (1970, 1971, 1972, 1973, 1974 şi 1975), cinci titluri de campion naţional la viteză pe circuit, din care două absolute (1975, 1976), trei titluri de campion naţional la raliuri (1969, 1970, 1977). În 1975 a primit titlul de Maestru al Sportului. A fost decorat de preşedintele României în 2004 pentru întreaga sa carieră automobilistică. A pilotat diferite maşini: Fiat 850, Renault 8 Gordini, Renault 12 Gordini, Lancia Fulvia 1600 HF, Dacia 1300 şi Opel Kadett GSI, coechipierii săi fiind P. Vezeanu, D. Amarica, P. Pârcălăboiu, T. Bucătaru, M. Simionescu, Alexandru Ionescu Cristea.

În 1974 a ocupat Locul IV la Raliul Dunării (Renault 12 Gordini, copilot fratele său A. I. Cristea), în spatele campionilor europeni Rohrl, Barbasio şi Munari. Prin dispariţia lui Eugeniu Ionescu-Cristea, automobilismul românesc pierde una dintre cele mai mari personalităţi ale sale. „Genu" a fost cel mai galonat pilot român din perioada postbelică, mentor al numeroşi piloţi şi un om cu totul deosebit.