Teroriştii dincolo de terorism

„Dacă ei fac asta, e terorism, dacă noi o facem, este luptă pentru libertate”. Afirmaţie cinică, brutală, dură şi care deschide poarta tuturor demonilor infernului contemporan.

Este ceea ce a declarat Anthony Quanton în 1984, pe vremea când era ambasadorul SUA în Nicaragua, într-o discuţie cu un grup de cetăţeni americani care l-au rugat să explice diferenţa între acţiunile guvernului SUA în Nicaragua şi violenţa pe care o condamnă ca terorism în alte părţi ale lumii.

Discuţia foarte gravă, cea deschisă atât de rar şi doar în cercuri specializate, priveşte circuitele prin care se furnizează cantităţi uriaşe de arme unor ţări despre care se ştie foarte bine că asigură baza logistică pentru unele dintre cele mai temute organizaţii teroriste din lume. Problema este că, la un moment dat, multe dintre ele au beneficiat de un statut privilegiat din motive geopolitice care, spre exemplu, pentru a nu da decât cel mai cunoscut exemplu, au permis băieţilor de la CIA să antreneze şi să furnizeze cantităţi impresionante de arme către talibanii lui Bin Laden, atunci erou în lupta împotriva invaziei sovietice în Afganistan, devenit apoi duşam al SUA şi folosind o parte a aresenalului dobândit de la americani pentru a-i vâna pe foştii săi aliaţi, tot în Afganistan.

În acest moment, practic, oricărei organizaţii teroriste îi este extrem de uşor să achiziţioneze orice tip de armament mergând până la platforme mobile lansatoare de rachete. Şi nu este tot, căci OXFAM, într-o notă intitulată Asamblarea tuturor pieselor unui puzzle arată că pe piaţă există şi oferte mai complexe, care permit, spre exemplu, achiziţionarea la liber a unui kit de montaj pentru un avion de antrenament K 8 (care poate servi şi ca avion de atac contra trupelor terestre): între 2005 şi 2006, Zimbabwe a achiziţionat 12 asemenea kituri de asamblare conţinând scaune ejectabile fabricate în Marea Britanie, turboreactoare produse în Ucraina, concepţia şi planurile de asamblare fiind pakistaneze...Cele cinci state membre ale Consiliului de Securitate al ONU plus Israel realizează 9/10 din exporturile totale de armament pe plan mondial, cei mai mari importatori fiind India, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, China, Egipt, Pakistan, Siria, Venezuela şi Algeria. Ţări de unde, mai departe, armele pleacă direct sau prin circuite directe sau intermediare înspre alte zone, acolo unde sunt preluate de organizaţii tetroriste de toate orientările.

Aşa se face că numai în Africa există acum peste 100 de milioane de arme uşoare, unele dintre ele vândute direct unor organizaţii de eliberare naţională care apoi au susţinut fără rezerve instaurarea regimurilor islamice, cum a fost cazul grupurilor de rebeli din sud-estul Libiei care începuseră revolta împotriva regimului Gaddafi cu arme livrate, printre mulţi alţii, de Franţa care a trimis cantităţi importante de lansatoare de rachete, mortiere şi rachete anti-tanc dar şi rachete de tipul SA 7 (Manpad) care pot lovi şi avioane civile. O mare parte dintre aceste arme, în momentul în care au tranzitat prin Sahel, au fost recuperate direct de grupări teroriste printre care Al-Quaeda din Maghrebul Islamic (AQMI) şi sunt folosite acum în operaţiuni în Mali sau Ciad, chiar împotriva comandourilor franceze.   

La fel de îngrijorător este că experţii anunţă că un procent foarte imporntant din vânzările de arme uşoare la nivel mondial, între 40 şi 60% este ilicit într-un moment sau altul al circuitului, la fel cum 80% din comerţul cu muniţie rămâne nedeclarat aşa cum estimează specialiştii de la Institutul de cercetări al ONU pentru dezarmare (UNIDIR). Sigur că, acum, avem un tratat internaţional care ar trebui să limiteze amploarea acestui fenomen, dar va mai trece o perioadă până la aplicarea sa în practică, iar portiţele legale pentru transferuri dubioase nusunt nici pe departe ermetic închise.

În fine, rămâne şi problema uriaşă a „consilierilor militari”, experţi încă ofiţeri operativi ai unor servicii de informaţii, fie mercenari reuniţi în companii specializate, care antrenează la standarde occidentale diferite formaţiuni de commando sau paramilitare în orice ţară care-şi poate permite să plătească, de regulă absolut indiferenţi la provenienţa indivizilor care alcătuiesc formaţiunile care trebuiesc antrenate şi, oricum, complet dezinteresaţi de parcursul ulterior al acestora.

S-ar putea să descoperim, din nou, că în în inima atacurilor teroriste împotriva civilizaţiei şi lumii noastre se află uneltele morţii pe care, vorba ambasadorului american, noi le-am folosit odată crezând că e bine, iar ei, acum, fac la fel, crezând la fel, numai că din altă perspectivă.

Am produs arme pentru propria noastră destrucţiune şi să nu ne uluiască efectele produse.