O Operaţiune CIA - „Sînt aprinse luminile la Hanoi ?”

11 august 1968, vara. Pentru prima oară în Războiul din Vietnam, aviaţia americană primeşte permisiunea de la preşedintele SUA, Lyndon Johnson, să bombardeze Hanoiul.

În Memoriile sale, publicate în 2003 sub titlul A look over my shoulder: A life in the Central Intelligence Agency (O privire peste umăr, înapoi: O viaţă în slujba CIA), Richard Helms, director al Agenţiei între 1965-1973 (al doilea ca longevitate, după Allen Dulles), istoriseşte că preşedintele Lyndon Johnson renunţase la şedinţele NSC în favoarea prînzului de marţi, cum îi spune Richard Helms. Din memorii se schiţează un protocol mai mult decît interesant:
„La prînzul de marţi obişnuit, ne adunam să bem vin de Xeres în camera de zi a familiei, de la etajul al doilea al Casei Albe. Dacă preşedintele, care, în mod normal, respecta un program strict, întîrzia cîteva minute, dădea efectiv buzna în cameră, făcea o pauză suficient de lungă pentru a ne recunoaşte şi ne invita în sufrageria familiei, a cărei fereastră dădea înspre Pennsylvania Avenue. Aşezarea pe scaune respecta protocolul, cu secretarul de stat în dreapta preşedintelui, iar secretarul apărării în stînga sa. Generalul Bus Wheeler stătea lîngă secretarul apărării. Eu stăteam lîngă Dean Rusk. Walt Rostow, George Christian şi Tom Johnson completau restul mesei. (…)
LBJ nu le permitea niciodată chelnerilor să strîngă masa pînă cînd nu se terminau discuţiile importante. În unele zile, preşedintele îşi împingea, pur şi simplu, farfuriile deoparte pentru a face loc schemelor cu informaţii şi fotografiilor aeriene pe care generalul Wheeler le scotea din servietă. Discuţiile acopereau o gamă largă de subiecte, dar accentul se punea, aproape întotdeauna, pe Vietnam”.
La unul dintre aceste prînzuri, generalul Earl «Bus» Wheeler, şeful Statului Major inter arme, susţine că aviaţia americană făcuse praf reţeaua electrică din Hanoi.
Preşedintele Lyndon Johnson fusese de acord cu bombardarea Hanoiului pentru a-i întrerupe electricitatea.
Richard Helms îşi aminteşte că, după plecarea celorlalţi participanţi, preşedintele i-a cerut să verifice informaţia dată de militari:
„Cînd LBJ dorea neapărat să evidenţieze o idee, se apropia de interlocutorul său. Cînd ne-am ridicat de la masă şi ne îndreptat spre uşă, şi-a pus mîna pe umărul meu.
– Dacă, după cum tocmai a spus Bus, bombardierele au desfiinţat reţeaua şi au distrus generatoarele, pot presupune că luminile s-au stins în centrul oraşului Hanoi?
A mai făcut cîţiva paşi înainte de a spune:
– Să mă informezi despre asta mîine”.
Cum a verificat informaţia directorul CIA, cel care avea în subordine o maşinărie umană şi tehnică formidabilă, de la mii de agenţi de teren pînă la sateliţi ca ochiul în cer?
I-a trimis o telegramă unui amic, şef de Bază în Europa, la mii de kilometri de Hanoi.
Despre acest moment, cei doi îşi amintesc mult mai tîrziu, după pensionarea lui Richard Helms:
„La cîteva luni de la pensionarea mea, am luat prînzul cu un coleg, un prieten de pe vremea OSS şi fostul şef al unei baze din Europa. M-a întrebat dacă îmi amintesc o telegramă urgentă trimisă la mijlocul anului 1968, şi care îi era adresată lui personal, la postul din Europa. I-am amintit că, în orice zi din acel an tumultos, este posibil ca mai multe astfel de telegrame să fi trecut pe la mine prin birou.
– Era o întrebare urgentă, strict secretă de importanţă deosebită, care se întindea pe un singur rînd, fără alte informaţii, a spus el.
Am dat din cap.
– Ştiam foarte bine că este de la tine, a spus el. Nimeni nu ar trimite o telegramă ca aceea unei baze atît de îndepărtate de Vietnam.
A făcut o pauză. Am aşteptat.
– Exista o singură întrebare: «Sînt aprinse luminile la Hanoi?»”.
Ce a făcut amicul lui Richard Helms după primirea mesajului ultrasecret?
Povesteşte el prin intermediul lui Richard Helms:
„– Din întîmplare, a spus el, mă dădusem bine pe lîngă unul dintre localnicii de vază care auzisem că are o rudă în Hanoi ce reprezintă o companie sau alta. L-am invitat să luăm prînzul împreună şi pînă cînd am terminat vinul, a menţionat că fratele lui era în Hanoi. La cafea, m-am hotărît să îl rog să îi dea telefon fratelui lui şi să îl întrebe dacă erau aprinse luminile. Ştia destul de bine cu ce mă ocup, dar nu avea multe cunoştinţe despre modul în care ne desfăşuram activitatea. Am văzut că fanteziile lui legate de spionaj dispar, dar tot ce a spus a fost că, dacă ar telefona în partea celalaltă a lumii, fratele lui ar crede că a înnebunit. Nu am putut decît să îi sugerez să îl felicite pe fratele lui cu prilejul unei aniversări imaginare sau ceva de genul acesta. Cîteva ore mai tîrziu, ţi-am trimis o telegramă urgentă. «Începînd cu ora 23.00, ora locală, o sursă neverificată a informat că luminile sînt aprinse, repet, luminile sînt aprinse la Hanoi»”.
Şi noi, ăştia, muritorii de rînd, care ne aşteptam la o Operaţiune CIA spectaculoasă, constînd fie în convocarea satelitului spion, fie în alertarea Staţiei CIA  din Hanoi!
Richard Helms i-a putut spune a doua zi, preşedintelui american că bombardamentul eşuase.
Sigur nu i-a spus şi cum obţinuse informaţia.
Sînt convins că Lyndon Johnson şi-a imaginat cine ştie ce operaţiune ultrasofisticată şi ultracostisitoare, pe măsura uriaşului buget al CIA.