Prima indicaţie asupra sensului deciziei din seara asta ar fi, conform multor analişti, faptul că, în luna octombrie a anului trecut, Trump a refuzat deja să semneze „planul de acţiune“ semnat de Iran cu marile puteri în formatul „5+1“ (Germania, SUA, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China).

Data de azi corespunde unei obligaţii prezidenţiale consemnată în legislaţia americană privind sancţiunile luate împotriva unui alt stat, iar Trump trebuia acum să decidă împotriva anulării sau suspendării uneia sau unora dintre acestea. Spre exemplu, sâmbătă este termenul în care ar expira una dintre acestea, poate printre cele mai importante şi cu efectele cele mai vizibile: vizează Banca Centrală a Iranului şi veniturile iraniene obţinute din comercializarea petrolului. Dacă problema asta trebuie rezolvată imediat, speranţele încă invocate de cei mai optimişti dintre comentatori se leagă de faptul că termenul la care expiră celelalte sancţiuni americane (practic, pachetul cel mai semnificativ din cadrul dosarului iranian) expiră doar la mijlocul lunii iulie. Ceea ce, teoretic, ar mai lăsa oarecare timp pentru negocieri de urgenţă.

Asta este varianta cea mai fericită. Ar însemna că presiunile făcute de Franţa, Germania şi Marea Britanie asupra Washingtonului ar putea avea ceva efecte, măcar cel minimal care ar consta în obţinerea unui răgaz suplimentar deoarece, în acest scenariu, Trump ar formula doar un ultimatum. În termeni foarte duri, asezonat cu ameninţările de rigoare, dar totuşi nu o ruptură brutală şi ieşire totală din Acord, aşa cu am făcut-o de mai multe ori până acum cu alte mari tratate internaţionale.

Prima indicaţie asupra sensului deciziei din seara asta ar fi, conform multor analişti, faptul că, în luna octombrie a anului trecut, Trump a refuzat deja să semneze „planul de acţiune“ semnat de Iran cu marile puteri.

Cealaltă variantă este intrarea directă într-o situaţie care, fără îndoială, are un potenţial conflictual ridicat şi nu numai pentru Orientul Apropiat. Context în care marea întrebarea este ce atitudine vor lua marile puteri semnatare şi în ce măsură vor declara o susţinere totală, inclusiv militară, pentru un Iran posibil de a fi ameninţat de o alianţă Arabia Saudită-Israel la care să se mai adauge câteva dintre ţările din regiune, totul în cadrul unei acţiuni militare masive care să beneficieze de aprobarea şi poate ajutorul logistic al SUA.

Context foarte sensibil şi complicat deoarece asta ar presupune o suprapunere a unui conflict militar de mare intensitate peste un război religios între comunităţile sunită şi şiită. Adică exact reluarea, de data asta la o scară cu mult mai mare, a situaţiilor dezastruoase din Afganistan, Irak, Siria sau Liban. Cine va vrea să bage din nou într-un asemenea viespar? Cam nimeni dintre actorii tradiţionali din afara zonei dar care mai au încă interese directe şi indirecte economice legate de un teritoriu sau altul sau care speră să revină cu o posibilitate nouă de influenţă sau control direct.

Totul este că nimeni nu ştie cât va costa o asemenea tentativă şi cât de dispuse mai sunt opiniile publice să susţină eventuala participare a forţelor lor militare. De aici, în primul rând, atitudinea mai mult decât reţinută a statelor europene care, în plus, au şi informaţiile corecte asupra nivelului implicărilor directe rusă şi chineză în economia civilă şi militară a Iranului, proiecte pe care unii estimează că vor încerca să şi le securizeze chiar cu preţul unei implicările directe în conflict. Caz în care nu numai despre Iran va fi vorba ci despre întregul Orient Mijlociu şi nu numai.

Acesta este contextul în care decizia Preşedintelui Trump poate fi un factor declanşator de tensiuni. Dar, totodată, acesta este şi cadrul în care, ieri, Iranul (de data asta poate bine sfătuit de prietenii săi externi) şi-a modificat substanţial atitudinea, transmiţând un mesaj important. Dacă, până acum, în caz de retragere americană din Acord, ameninţa să procedeze la fel şi totul să intre în zona imprevizibilului, de data asta modulează mesajul spunând că nu va face acest gest cu condiţia ca toţi ceilalţi semnatari să-şi asume păstrarea obligaţiilor asumate în textul agreat la Viena în vara anului 2015.

Care va fi scenariul pe care-l va favoriza Donald Trump? Vom şti în această seară, la ora 21.

O mişcare cu valoare simbolică? Nu numai, deoarece, dacă le iese, ar duce la formarea, de facto, a unui „front al refuzului“ în care, pentru prima oară, ţări din NATO s-ar alia cu ruşii şi chinezii împotriva poziţiei americane. Iar asta ar însemna că este posibil ca acest tip de ruptură să se coreleze cu ceea ce mulţi analişti socotesc ca deja a fi o situaţie inevitabilă începând tot din această vară, adică demararea unui război comercial de mari dimensiuni între SUA şi UE.

Considerent care, reunite, explică reticenţele, dar şi îngrijorările europenilor, întărirea tonului mesajelor de la Beijing şi Moscova, dar şi pot duce, aşa cum sperăm cu toţii, la găsirea unei soluţii de mijloc, adică o cale a negocierii fie a unui nou acord (până acum variantă excută de Rusia, China, UE) sau posibila elaborare a unor addende la textul iniţial, anunţând extensia perioadei de aplicare, prevederi precise privind rachetele balistice şi interdicţii pe care Iranul ar trebui să şi le asume în ce priveşte finanţarea mişcărilor teroriste.

Care va fi scenariul pe care-l va favoriza Donald Trump? Vom şti în această seară, la ora 21.