Cum este promovat rasismul în viaţa cotidiană a americanilor, împotriva voinţei lor

Rasismul în Statele Unite ale Americii este un fenomen general cunoscut, pe care nu-l contestă niciun american, însă unii au scos în evidenţă că este mult mai răspândit decât se crede, iar această problemă are metode şi sisteme proprii prin care se propagă şi se manifestă indiferent de trecerea generaţiilor şi de schimbarea mentalităţilor.

Chloe Angyal este o tânără femeie americană albă ce locuieşte în Upper West Side, cartier de lux din New York. Blocul în care acesta are apartamentul este unul rezidenţial, cu un portar la intrare – detaliu important, care avea să-i deschidă ochii cu privire la amplitudinea problemei rasismului în Statele Unite.

Angyal este editor al cotidianului britanic „The Guardian”, iar într-unul din materialele sale se autodescrie drept o persoană deschisă, fără convingeri rasiste. Dimpotrivă, aceasta spune că are mulţi prieteni de culoare, pe care-i invită în fiecare vineri la locuinţa ei pentru a lua parte la o seară de degustare de vin şi discuţii. Deşi Angyal nu are probleme cu nuanţa culorii celor din jur, a observat în scurt timp că prietenii ei afro-americani sunt discriminaţi de fiecare dată când o vizitează, chiar înainte de a reuşi să ajungă la întâlnire.

Aceştia sunt opriţi de paznic, iar Angyal primeşte de fiecare dată un apel prin care i se solicită consimţământul ca prietenii ei negri să intre în bloc sau să le confirme identitatea, deşi vizitatorii ei de culoare albă pot să circule liberi. Ea a observat un tipar: prietenii ei albi pot veni şi pleca fără să fie opriţi niciodată, chiar dacă portarul nu i-am mai văzut niciodată pe unii dintre ei, iar amicii ei afro-americani sunt opriţi şi trebuie să aştepte în hol confirmarea prin telefon, deşi paznicul i-am mai văzut anterior.

Principiul asemănării între persoane

Angyal şi-a amintit ce a spus profesorul Peter Mearman de la Universitatea Columbia într-unul dintre seminariile sale. Portarii folosesc principiul asemănării pentru a decide cine trebuie verificat şi cine merită acces liber. Practic, paznicii se aşteaptă ca oaspeţii să semene cu gazdele lor, iar în cazul în care vizitatorii nu respectă această condiţie sunt opriţi pentru întrebări sau, cel puţin, verificaţi prin întrebări adresate gazdei.

Tot Bearman a subliniat că majoritatea paznicilor sunt recrutaţi din rândul imigranţilor albi care nu au avut contact cu un mediu multicultural, cu atât mai puţin multirasial. Pentru că vin din ţări în care persoanele de culoare sunt aproape inexistente, paznicii consideră că este de la sine înţeles să suspecteze orice persoană care face parte dintr-o minoritate etnică. La acest aspect se adaugă şi influenţa prejudecăţilor din societatea americană, inoculate cu uşurinţă în mintea străinilor. Astfel, afro-americanii sunt de două ori discriminaţi, tocmai în numele persoanelor declarate antirasiste.

Rasismul „natural”

Angyal explică faptul că portarii din blocul în care ea locuieşte sunt majoritatea din ţări ex-sovietice şi nu sunt neapărat rasişti, din punctul de vedere al convingerilor personale, însă acceptă automat că persoanele de culoare reprezintă o potenţială ameninţare la adresa rezidenţilor albi.

În plus, Angyal nu numai că are pielea albă, dar este şi femeie.  Aşa cum notează chiar ea, America are o istorie lungă şi tragică de cazuri în care negrii au fost aspru pedepsiţi pentru că au intrat în contact cu femeile albe, multe acuzaţii nefiind verificate niciodată. Gruparea rasistă Ku Klux Klan a săvârşit multe acte brutale şi asasinate în numele protecţiei femeilor albe, ce puteau fi „contaminate d bărbaţii negri periculoşi”. Deşi trăim în secolul 21, abuzurile persistă, însă iau alte forme, subliniază editorul.