În America e noapte

Donald Trump şi Jeb Bush în timpul dezbaterii electorale. FOTO:Guliver/GettyImages

Urmăriţi câteva momente din dezbaterea candidaţilor republicani pentru alegerile prezidenţiale din SUA! Pe alocuri, confruntarea are tuşele groase ale unei parodii: te aştepţi să apară Jim Carrey în frac, cu breton şi cu un dinte lipsă şi să spună „What the heck. Vote the Dumber!“ . Însă, totul e real. Aşa arată democraţia în zilele noastre: un talent show care-ţi stoarce o lacrimă, te distrează şi te cucereşte.

În 1985, la primul discurs rostit în calitate de secretar general al Partidului Comunist, Mihail Gorbaciov s-a bâlbâit. Milioane de oameni l-au văzut la televizor şi s-au trezit brusc din plictiseală aia cu “dragi tovarşi, doresc să exprim…“. Scena e povestită de câţiva tineri, în minunatul documentar „My Perestroika“: „Pentru noi a fost un şoc. Gorbaciov făcea greşeli, vorbea ca un om normal, nu se uita în notiţe. Am crezut că-l vor împuşca“. Atunci şi-au dat ruşii seama că lumea se schimbă.

În urmă cu câteva nopţi, am văzut pe CNN, din întâmplare, o dezbatere între candidaţii republicani care-şi doresc să reprezinte partidul în alegerile prezidenţiale din SUA, de anul viitor. Aşa e la ei, se întrec în interiorul partidului, aleg unul şi abia apoi începe „meciul“ cu candidatul democraţilor. Frumos obicei!

Dar stând în faţa televizorului, în puterea nopţii, dezbaterea mi s-a părut o glumă. Am râs cu voce tare ca un lunatic.

Sunt 10 candidaţi şcoliţi la cele mai bune universităţi, educaţi să-şi dezvolte dulcele grai motivaţional, să mişte capul de emoţie când spun „country“, „nation“ şi „America“ (dacă aţi vedea cum arată discursurile lor într-un program de editare audio! Sunt ca nişte dealuri perfecte, cu mici defilee simetrice: pauzele de respiraţie şi de efect). Al 11-lea candidat e diferit. Vorbeşte cum îi vine la gură şi spune că visul american e mort şi îngropat. Replica lui favorită este: „ You're fired!“.

Sunt 10 oameni corecţi politic, care încearcă să fie şi buni creştini, dar şi apărători ai drepturilor LGBT. Şi paşnici, dar şi duri. Şi serioşi, dar şi funny. Al 11-lea se uită la ei şi spune: „Ce feţe aveţi! Cum să vă voteze lumea?!“

Sunt 10 chipuri numai bune de pus pe afişele electorale, dar în spatele lor sunt lobbyştii, finanţatorii şi marile companii. Al 11-lea e un circar bogat care-şi bate joc de ei, spunându-le că e singurul de pe scenă care şi-a produs cu forţe proprii banii de campanie.  

Sunt secvenţele alea cu „what the heck“, o combinaţie jenantă între „what the hell“ şi „what the fuck“. Sunt monologurile în care geopolitica e abordată ca în shooterele PC : „Să-i lăsăm să se bată între ei şi să luam ce rămâne“. Totul pare atât de profesionist şi de amatoresc totodată: „Eu m-aş înţelege cu Putin!“, „Eu aş omorî teroriştii!“. Mai e şi candidatul de profesie medic neurolog care spune că teoria evoluţiei a fost încurajată de nimeni altul decât Satana. E extremistul care taie cu arătătorul prin aer: „vaccinuri=autism“. E fratele lui George W. Bush care, în uralele mulţimii, le reaminteşte americanilor ce părinte protector au avut la Casa Albă între 2001 şi 2009.  Dar, mai presus de toate e sentimentul că nimeni nu vorbeşte firesc şi fiecare vrea să epateze. Băieţii buni se luptă cu băiatul rău, ce spectacol! E mimarea unei dezbateri şi e goana după minutul de aur.

Nu e nicio pauză în care să-şi caute cuvintele pentru că toate cuvintele sunt pe prompter. Privirea trebuie să urmărească becul roşu al camerei de filmat. E important, căci dincolo de teleobiectiv se vede ca prin vis toată harta Americii, frumos parcelată. Dezbaterea e grandioasă, pe fundal se vede avionul prezidenţial al lui Ronald  Reagan. Şi totuşi lipseşte esenţa. Nu descoperi nişte politicieni apărându-şi ideile în dialoguri memorabile. Vezi doar 11 vârfuri de lance ale unor armate de consilieri. Se recită cu patos poezii despre arme nucleare, se fac jocuri, se strigă give me five. La final, publicul râde, aplaudă sau suspină, după caz.

Ştiu, noi suntem aici, în România, şi articolul ăsta nu face decât să consume nişte spaţiu pe server. Nu ne vor auzi. Ne uităm în nopţile de nesomn la CNN şi trăim cu sentimentul că nu există alternativă. Şi chiar nu există, democraţia e calea. Tocmai de-asta nu trebuie s-o alterăm. Nu trebuie să acceptăm ca politica să devină un concurs de talente, nu trebuie să ne alăturăm carnavalului pe care alţii îl ambalează ca dialog deschis şi productiv. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu trebuie să-i pierdem din cătare nicio secundă. Ştiu că e greu şi că numai la politică şi la soarta lumii nu vă stă gândul. Dar e important, veţi vedea. Sunt unele nopţi în care trebuie să rămânem deştepţi.